Între două lumi: Povestea Alexandrei, fata care și-a dorit să fie văzută de propriul tată

— Alexandra, du-te și adu-mi telecomanda, te rog! vocea tatălui meu răsună din sufragerie, în timp ce eu încercam să-mi termin temele la matematică. Mă opresc din scris, îmi mușc buza și mă ridic încet, cu ochii la Andrei, fratele meu vitreg, care stătea tolănit pe canapea, cu telefonul în mână. El nu era niciodată trimis să facă nimic. Tata îi zâmbea mereu, îi aducea dulciuri și îl întreba cum i-a fost ziua la școală. Pe mine mă întreba doar dacă am luat note bune.

Mama, Nicoleta, încerca să compenseze. Mă lua în brațe seara, îmi citea povești și îmi spunea că sunt specială. Dar nu era de ajuns. Simțeam mereu că lipsește ceva – privirea aceea caldă a tatălui meu, atenția lui sinceră, pe care o primea doar Andrei. Tata îl avea pe Andrei din prima lui căsătorie. Pe mine mă avea cu mama. Dar parcă nu eram niciodată destul de bună pentru el.

— De ce nu mă întrebi și pe mine cum mi-a fost ziua? am îndrăznit să-l întreb într-o seară, când eram toți la masă.

Tata s-a uitat la mine scurt, apoi a oftat:

— Alexandra, nu mai fi așa sensibilă! Toți avem zile grele. Lasă-mă să mănânc în liniște.

Andrei râdea încet, iar mama mă strângea de mână sub masă. Am simțit cum mi se pune un nod în gât. În acea seară am plâns în pernă până am adormit.

Anii au trecut, iar diferențele au devenit tot mai evidente. Tata mergea cu Andrei la meciuri de fotbal, îi cumpăra echipamente noi și îl lăuda tuturor prietenilor. Pe mine mă ducea doar la cumpărături cu mama sau la bunici. Când am luat premiul întâi la olimpiada de limba română, tata a spus doar:

— Bravo, dar să nu te culci pe o ureche!

În schimb, când Andrei a luat locul trei la un concurs de șah, tata i-a făcut tort și a chemat rudele la masă.

Într-o zi, după ce tata a venit acasă cu un cadou mare pentru Andrei – o bicicletă nou-nouță – nu m-am mai putut abține.

— De ce îi cumperi lui tot timpul lucruri? Eu nici măcar nu am avut vreodată o bicicletă!

Tata s-a enervat:

— Nu începe cu gelozii copilărești! Andrei are nevoie de bicicletă ca să meargă la antrenamente. Tu ai tot ce-ți trebuie.

M-am retras în camera mea și am început să scriu într-un jurnal. Era singurul loc unde puteam să spun tot ce simt fără să fiu judecată. Scriam despre cât de invizibilă mă simțeam, despre cât de mult mi-aș fi dorit ca tata să mă vadă și pe mine.

Mama a încercat să vorbească cu el de multe ori.

— Mihai, nu vezi că Alexandra suferă? Nu-i acorzi nici jumătate din atenția pe care i-o dai lui Andrei!

Tata ridica din umeri:

— Exagerezi! Fetele sunt mai sensibile. O să-i treacă.

Dar nu mi-a trecut niciodată. Am început să mă retrag tot mai mult în mine. La școală eram tăcută, nu aveam mulți prieteni. Profesorii spuneau că sunt „cuminte”, dar nimeni nu știa cât de mult mă doare lipsa tatălui meu.

Când am împlinit 16 ani, am avut curajul să-i spun direct:

— Tata, știi că nu m-ai întrebat niciodată ce-mi place mie cu adevărat? Sau dacă sunt fericită?

A rămas tăcut câteva secunde, apoi a spus:

— Alexandra, fiecare copil e diferit. Tu ești mai independentă. Andrei are nevoie de mine mai mult.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Cum poate un părinte să decidă cine are mai mult nevoie de dragoste?

Într-o zi, după o ceartă urâtă între tata și mama – pentru că mama îi reproșa din nou lipsa de implicare – tata a plecat de acasă pentru câteva zile. Eu am rămas cu mama și cu întrebările mele fără răspuns.

— Mama, crezi că dacă eram băiat m-ar fi iubit mai mult?

Mama m-a strâns tare în brațe:

— Nu e vina ta, puiule. Unii oameni pur și simplu nu știu să iubească egal.

Când tata s-a întors, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Dar eu am început să mă schimb. Am început să-mi caut validarea în altă parte: în rezultate bune la școală, în prietenii mei puțini dar sinceri, în pasiunile mele pentru desen și poezie.

La majorat, tata mi-a dat un plic cu bani și mi-a spus sec:

— Să-ți iei ce vrei tu.

Andrei a primit o petrecere mare și o excursie la munte cu tata.

Am plecat la facultate în alt oraș. M-am simțit eliberată pentru prima dată. Dar rana aceea veche nu s-a vindecat niciodată complet. Am încercat să-l iert pe tata, dar uneori încă mă întreb: dacă ar fi știut cât de mult m-a durut indiferența lui, ar fi făcut ceva diferit?

Acum sunt adult și încă port cu mine acea fetiță care își dorea doar să fie văzută și iubită la fel ca fratele ei. M-am întrebat mereu: oare câți copii din România cresc simțindu-se invizibili în propria familie? Și ce putem face noi ca părinți sau viitori părinți ca să nu repetăm greșelile părinților noștri?