Sora mea a vrut să ne scoată din casa părintească, deși o îngrijeam pe mama zi și noapte, iar procesul ne-a rupt pentru totdeauna

— Ori îmi dați banii pe partea mea, ori vindem casa. Dacă nu, vă dau în judecată și vă evacuez.

Așa a zis Camelia, în poartă, cu geanta pe umăr și ochelarii ridicați pe cap, de parcă venise să rezolve o factură restantă, nu să vorbească despre casa în care am crescut amândouă. Mama a auzit din pridvor. A rămas cu mâna pe clanță și s-a albit la față.

— Camelia, mamă, unde să mă duc eu? a șoptit ea.

Sora mea nici n-a clipit.

Eu sunt Silvia, sora mai mică. Am 47 de ani și de aproape cinci ani trăiesc între patul mamei, bucătărie și farmacie. Mama are 81 de ani, diabet, inima slăbită și picioarele umflate mereu. Uneori nici până la baie nu poate merge singură. Eu o spăl, eu îi fac mâncare fără sare, eu stau noaptea când se trezește speriată și mă strigă pe nume, deși câteodată îmi spune pe numele mătușii noastre, Dumnezeu s-o ierte.

Camelia e sora mai mare. A plecat la Ploiești acum mulți ani, s-a măritat, a lucrat la contabilitate, și-a crescut băiatul. Nu zic că i-a fost ușor. Dar venea rar. De Paște, poate de Crăciun, uneori nici atunci. Când tata a murit, noi două am rămas moștenitoare. Doar că eu am rămas aici, în casa părintească, cu mama.

La început, Camelia spunea mereu:

— Stai tu cu mama, că eu nu pot s-o iau la bloc.

Am stat. Fără discuții. Mi-am lăsat serviciul de la magazin când mama a căzut în baie și și-a rupt șoldul. Cine s-o ridice? Cine să-i schimbe pansamentele? Cine să stea la coadă la medicul de familie și la Casa de Asigurări? Soțul meu plecase deja de ani buni. Fata mea era în chirie la Brașov și abia se ținea pe linia de plutire. Banii intrau puțini. Pensia mamei și indemnizația mea de însoțitor, când venea, când nu venea la timp.

Dar într-o zi, Camelia s-a schimbat. Sau poate așa fusese mereu și eu n-am vrut să văd.

A venit nervoasă, a intrat direct în casă și a început:

— Eu am și eu dreptul meu. Nu mă interesează că stai tu aici de atâta timp. Casa nu e numai a ta.

— N-am zis că e a mea, i-am răspuns. Dar aici stă mama. Aici o îngrijesc. De unde să-ți dau eu zeci de mii de euro?

— Nu e problema mea.

Atât. „Nu e problema mea.”

M-au ars cuvintele alea mai rău decât orice insultă. Mama plângea încet, cu batista la gură.

După aia au început telefoanele. Mesajele. Notificarea de la avocat. Când am văzut plicul, mi s-au înmuiat genunchii. Scria negru pe alb că solicită ieșirea din indiviziune, vânzarea imobilului sau plata cotei ei. Mai cerea și folosul locuinței. Adică să-i plătesc și că stau aici. În casa în care schimb pampersul mamei.

Am sunat-o.

— Camelia, te rog. Hai să vorbim omenește.

— Tocmai asta fac. Vorbesc legal, mi-a zis rece.

Legal. Ce cuvânt greu și sec.

Nopțile au devenit un chin. Mama mă întreba mereu:

— Ne dă afară?

Și eu mințeam.

— Nu, mamă. Stai liniștită.

Dar nu eram liniștită deloc. Mă uitam la pereții ăia, la soba lângă care tata își usca cizmele iarna, la vișinul din curte, și-mi venea să urlu. Cum ajunsesem aici? Să ne măsurăm sângele în acte și cote-părți?

La tribunal a fost cumplit. Camelia stătea dreaptă, aranjată, cu dosarul la piept. Eu venisem direct de la mama, cu ochii umflați de nesomn. Avocata ei vorbea despre drepturi, proprietate, imposibilitatea folosirii bunului. Avocatul meu vorbea despre starea mamei, despre faptul că locuința este singurul ei adăpost și că eu sunt persoana care o îngrijește permanent.

La un termen, judecătoarea a întrebat-o pe Camelia:

— Înțelegeți că în imobil locuiește mama dumneavoastră, în vârstă și bolnavă?

Camelia a ridicat din umeri.

— Înțeleg, dar eu cer doar ce mi se cuvine.

Mi s-a făcut rușine. Nu de mine. De ea.

Procesul a durat luni. Bani de avocat, drumuri, stres. Mama a slăbit. Într-o seară a făcut o criză și a început să spună printre lacrimi:

— Să nu vă certați pentru mine… că mor cu păcat.

Am ținut-o de mâini și am plâns și eu. Nu mai știam ce să-i promit.

Când s-a dat hotărârea, am citit-o de trei ori. Instanța a decis că eu și mama putem rămâne în casă până la sfârșitul vieții ei. După aceea, problema proprietății urma să se rezolve potrivit drepturilor succesorale. Am simțit o ușurare scurtă, din aia care te taie, nu te vindecă.

Camelia n-a mai intrat în curte după ziua aia. N-a mai sunat-o pe mama. Nici de ziua ei, nici de Crăciun. Pentru ea, probabil procesul a fost doar un pas legal. Pentru mine, a fost înmormântarea unei legături care poate nu fusese perfectă, dar fusese a noastră.

Acum încă locuiesc aici. Îi dau mamei pastilele, îi pieptăn părul alb și o aud uneori întrebând, cu voce mică:

— De ce nu mai vine Camelia?

Și de fiecare dată mă uit în altă parte. Ce să-i spun? Că legea i-a dat drepturi, dar nouă ne-a luat tot ce mai semăna a familie?

Spuneți-mi voi… cât valorează o cotă de casă, dacă pentru ea îți pierzi sora?

Și când dreptatea e doar pe hârtie, ce mai rămâne între oameni?