Trei zile de iarnă: Crăciunul din secția ATI

„Am rămas fără aer, deci… să chem o asistentă?”, m-a întrebat în șoaptă Ana, cu ochii ei prea mari, înfundați în perna galbenă de spital. Am strâns-o de mână, aproape speriat de puterea mea de a fi neputincios. „Sunt aici. Chiar sunt aici.” Dar cuvintele mi se spart în aerul împuțit, mucegăit, al camerei de la etajul 5 al spitalului județean din Pitești. Afară ningea așa blând, iar clopote și colinde răsunau dintr-un radio micuț pe hol, amplificând ironia. Azi trebuia să coacem cozonacii și să punem masa cu ai noștri. În loc de miros de scorțișoară, aveam iz de dezinfectant și pulsuri alterate pe monitorul de la capul patului.

Nu-mi amintesc să mă fi simțit vreodată atât de gol, de îngrozit. „Și dacă nu mai trece niciodată?”, mă gândeam în timp ce priveam monitorul. Saturația oxigenului oscila între 86 și 91. „Nu se poate, o să fie bine”, repetam aproape exasperant de des.

„Domnule Tudose?” – vocea timidă a unei infirmiere s-a auzit din ușă, purtând un brăduț improvizat agățat de insigna cu nume. „Vă aduc un ceai…”

„Dați-i Anei, vă rog… eu nu pot”, am răspuns răgușit. Îmi simțeam buzele uscate, ochii ardeau de atâta nesomn. În jur, alte paturi se ridicau și se prăbușeau sub greutatea durerii. O tânără plângea tăcut, acoperindu-și chipul cu un șal vechi. Lângă ușă, un bărbat recita Tatăl nostru. Când priveam în jur, mă întrebam: toți acești oameni vor apuca să vadă luminițele aprinse acasă?

Tânăra medic rezidentă, Dr. Chițulescu, a intrat spre seară, purtând un pulover cu reni peste halatul alb. Ea a încercat să zâmbească. „Nu am vești rele, domnule Tudose. Ana e stabilă pentru moment.” Am înțeles cuvintele, dar vocea ei mă făcea să simt cât de subțire e acest „moment”. A plecat, fugind să verifice un alt pacient. Mi-am permis să plâng în liniște, doar pentru câteva secunde. Apoi iar i-am zâmbit Anei. „Ai auzit ce a zis? Stabilă! Avem șanse.”

„Iustin, îți amintești Crăciunul când am ratat plăcinta cu mere pentru că n-a crescut blatul? Spuneai că nu contează, că era parfumul de acasă.”

Am zâmbit șovăitor. „Ana, putem rata orice, doar să trecem de zilele astea…”

Noaptea a venit abrupt, cu neliniște. Pe coridor, un bărbat a urlat după ajutor; o asistentă și-a scăpat o tavă. Restul lumii era acasă, la masa plină, lângă brazi împodobiți, iar eu… eram aici, strângând de mână o femeie care de-abia mai respira. Telefonul vibra lângă mine cu mesaje: „Crăciun fericit, Iustin! Să fiți sănătoși!”. Am aruncat cuvintele, reci, în coșul minții mele. Ce ironie crudă: boala nu ține cont de Sărbători.

Pe la 2 dimineața, mama m-a sunat. Știam că nu poate adormi. „Dragul mamei, cum e Ana? Ai mâncat ceva?”

„Nu, mamă. Nu pot. Poate mâine…”

„Iustin, ține-te tare, auzi? Ana e tânără, o să treacă și peste asta!”

Valul de neajutorare m-a adus în pragul furiei. Pe cine să urăsc? Pe Dumnezeu? Pe mine? Pe sistemul de sănătate? „Mamă, dacă pățește ceva, eu nu știu…” Dar ea a evitat: „Nu gândi așa! Te-ai rugat?”

Ce rugă? Nu aveam niciuna pe buze. Doar un carusel de regrete: de ce n-am adus-o mai devreme la spital, de ce am ignorat tușitul ei, de ce am glumit că „sunt sigur căci e doar o răceală banală.”

A doua zi, Ana a deschis ochii cu greu. Lumina chioară a salonului o făcea și mai palidă. A ținut să-mi spună: „Dacă nu mă întorc acasă… să nu lași răsada de busuioc să se usuce, da?”

M-am revoltat: „Ana, nu vorbi așa, te rog!”

O asistentă i-a adus oxigenul și i-a aranjat perna. „Sper că aveți credință!”, a zis rapid și a dispărut. Uneori mă enerva optimismul lor forțat. Parcă nimeni nu avea voie să-ți spună că ai dreptul să-ți fie frică.

Seara a venit cu noi zgomote de colinde. Cineva de la capătul holului bătea din palme, imitând vesel o orchestră invizibilă: „O, brad frumos, o, brad frumos…” Era o batjocură involuntară. M-am dus până la geam, am tras aer adânc, am căzut în genunchi. Nu pentru rugăciune, ci pentru că pur și simplu nu mai puteam sta în picioare. M-am întrebat, pentru a suta oară, cât valorează un Crăciun petrecut cu oamenii tăi dragi când viața lor atârnă de un tub și de un cifru dintr-un aparat?

În a treia zi, când lumina a început să prindă coerență pe pereți, Ana mi-a șoptit: „Să nu mă uiți, Iustin. Dacă plec, să-ți aduci aminte de cozonacul nostru ars și de lumina din decembrie.”

„Am să-ți aduc lumina, Ana. De oriunde, din orice iarnă.”

Pe la prânz, Dr. Chițulescu a venit cu un zâmbet reținut, aproape profesional. „E mai bine. Se stabilizează, credem că mâine va putea fi mutată la salon.”

Cuvintele au adus în mine același sentiment ca și când m-aș fi eliberat după ani dintr-o celulă mică și mohorâtă. Am început să plâng, pentru prima dată fără rușine. Am plâns pentru frica mea, pentru sărbătorile pierdute, pentru regretele din suflet și pentru nenorocita fragilitate a vieții noastre obișnuite.

Noaptea, înainte să adorm pe scaunul din capul patului, Ana mi-a strâns mâna: „Am să gust tot cozonacul ars din lume, doar să venim acasă.”

Oare, când ne gândim la fericire, chiar înțelegem cât de puțin trebuie să se schimbe ceva, cât de brusc se poate risipi tot ce iubim? Câte sărbători petrecute lângă un brad frumos, vesel, luam ca de-a gata, fără să pricepem cât de prețioase sunt momentele acelea simple? Ați trecut vreodată printr-un astfel de Crăciun, când toată speranța se rezuma la un singur om, într-un singur pat de spital?