Am trăit luni întregi cu senzația că-mi car singură copilul, boala lui și toată casa în spate, în timp ce bărbatul meu fugea în muncă, iar ai noștri îmi ofereau doar vorbe. Am obosit să fiu tare, să tac și să fac drumuri la București cu inima în gât, de parcă asta era noua mea viață și trebuia s-o accept fără să întreb nimic. În noaptea în care băiatul nostru a făcut o criză și am ajuns la spital, toți au fost puși în fața adevărului pe care îl evitau: eu nu mai puteam singură.