Propria mea fiică m-a împins în prăpastie. Când zăceam zdrobită, am auzit șoapta soțului: „Prefă-te că ești moartă, Maria…”

— Maria, nu te mișca! Am simțit mâna lui Mihai tremurând pe umărul meu, sângele cald curgându-mi pe obraz, și vocea lui, abia o șoaptă, aproape înghițită de vântul care urla peste stânci: „Prefă-te că ești moartă, Maria…”

Totul s-a întâmplat atât de repede. Eram la marginea prăpastiei, în Cheile Bicazului, locul nostru preferat de când eram tineri. Venisem cu Andreea, fiica noastră, să sărbătorim cei douăzeci de ani de căsnicie. Îmi amintesc cum râdea, cu ochii ei verzi, atât de asemănători cu ai mei, și cum părea că totul e în regulă. Dar sub zâmbetul ei se ascundea ceva ce nu am văzut niciodată.

— Mamă, vino să vezi ce frumos se vede valea de aici! m-a strigat Andreea, iar eu, ca orice mamă, am alergat spre ea, fără să bănuiesc nimic. Mihai făcea poze, iar eu mă simțeam fericită, completă. Apoi, într-o fracțiune de secundă, am simțit o împingere puternică în spate. Am căzut, am simțit aerul rece, apoi lovitura surdă a pietrelor. Totul s-a întunecat pentru câteva clipe.

Când mi-am revenit, Mihai era lângă mine, cu fața albă ca varul. — Maria, nu te mișca, te rog! Andreea… Andreea a fugit. Trebuie să te prefaci că ești moartă, altfel nu știu ce e în stare să facă…

Durerea era insuportabilă. Simțeam că fiecare respirație mă sfâșie pe dinăuntru, dar nu asta mă durea cel mai tare. Mă durea trădarea. Cum ajunsese copilul meu, fata pe care am crescut-o cu atâta dragoste, să mă urască atât de mult încât să mă împingă în gol?

Am stat acolo, la baza prăpastiei, cu ochii închiși, ascultând cum Mihai vorbea la telefon cu poliția, încercând să-și păstreze calmul. Îi simțeam mâna tremurând, lacrimile lui căzând pe obrazul meu. — Nu înțeleg, Maria, nu înțeleg… Cum am ajuns aici?

În mintea mea, am început să derulez anii înapoi. Am văzut-o pe Andreea copil, alergând prin curtea casei din Piatra Neamț, râzând cu gura până la urechi. Am văzut serile în care îi citeam povești, diminețile în care îi făceam pachețel pentru școală. Dar am văzut și momentele în care era tăcută, retrasă, când nu voia să vorbească cu noi. Am pus totul pe seama adolescenței, a problemelor de generație. Niciodată nu m-am gândit că în sufletul ei creștea o ură atât de mare.

Când poliția a ajuns, Mihai a urcat cu ei pe stânci, iar eu am fost dusă la spital. Am stat acolo săptămâni întregi, cu oasele rupte și sufletul sfărâmat. Andreea nu a venit niciodată să mă vadă. Nici măcar nu a sunat. Mihai încerca să o găsească, dar telefonul ei era închis. Poliția a început să pună întrebări, să caute motive. Au găsit jurnalul ei, ascuns în camera de la mansardă. Când Mihai mi l-a adus, am citit fiecare pagină cu inima strânsă.

„Nu pot să-i mai suport. Mă sufocă. Mama nu mă ascultă niciodată, tata e mereu plecat. Sunt invizibilă pentru ei. Dacă ar dispărea, poate aș putea să respir…”

Am plâns ore întregi, citind rândurile scrise cu ură, cu disperare. Cum de nu am văzut? Cum de nu am simțit că Andreea se simte atât de singură, atât de neiubită? Am încercat să-mi amintesc când am început să ne îndepărtăm. Poate când am început să lucrez mai mult, să fiu mereu obosită. Poate când Mihai a început să lipsească nopțile, cu serviciul lui stresant. Poate când Andreea a intrat la liceu și a început să-și caute prieteni în altă parte.

Într-o zi, când eram încă în spital, Mihai a venit cu ochii roșii de plâns. — Maria, au găsit-o pe Andreea. E la o prietenă, în București. Nu vrea să vorbească cu nimeni. Spune că nu regretă nimic.

Am simțit cum mi se rupe inima. Cum poți să nu regreți că ți-ai împins mama în prăpastie? Ce fel de copil am crescut? Ce fel de mamă am fost?

După luni de recuperare, m-am întors acasă. Casa era goală, rece, plină de amintiri. Mihai era o umbră, nu mai vorbea aproape deloc. Într-o seară, am găsit curajul să-i scriu Andreei o scrisoare. „Andreea, nu știu ce s-a întâmplat între noi. Nu știu unde am greșit. Dar te iubesc, și aș vrea să înțeleg. Te rog, scrie-mi. Spune-mi ce simți.”

Nu am primit niciun răspuns. Zilele treceau, iar eu mă simțeam tot mai singură. Oamenii din sat șușoteau pe la colțuri, mă priveau cu milă sau cu suspiciune. „Oare ce-or fi făcut de a ajuns fata lor așa?”

Într-o noapte, am visat-o pe Andreea copil, venind la mine cu brațele întinse. M-am trezit plângând, cu dorul sfâșiindu-mă pe dinăuntru. Mihai a venit lângă mine și m-a strâns în brațe. — Maria, nu e vina ta. Poate nici a mea. Poate uneori, copiii noștri devin străini fără să știm de ce.

Dar eu nu puteam să accept. Am început să caut răspunsuri, să vorbesc cu psihologi, cu profesori, cu prietenii ei din copilărie. Toți spuneau același lucru: Andreea era retrasă, tăcută, dar nimeni nu a bănuit că ar putea face ceva atât de grav.

Au trecut doi ani de atunci. Andreea nu s-a întors acasă. Eu și Mihai am rămas singuri, cu întrebările noastre, cu vinovăția și cu dorul. În fiecare zi mă întreb: unde am greșit? Cum am ajuns să nu-mi mai cunosc propriul copil? Și, mai ales, dacă aș putea da timpul înapoi, aș putea schimba ceva?

Poate că nu căderea în prăpastie a fost cel mai rău lucru care mi s-a întâmplat. Poate că cel mai rău a fost să descopăr că, uneori, cei pe care îi iubim cel mai mult ne pot răni cel mai tare. Voi ce ați face dacă ați descoperi că propriul copil vă urăște? Cum ați putea merge mai departe?