„Mama, trezește-te!” – Povestea Anei, fetița de șapte ani care a luptat trei zile pentru viața ei și a fraților săi

„Mama, trezește-te! Te rog, nu mai dormi!” Glasul meu răsună slab prin camera mică, cu pereții scorojiți și miros de mucegai. E a treia zi de când mama nu s-a mai ridicat din pat. Stă nemișcată, cu ochii închiși, iar eu nu știu dacă doarme sau dacă s-a întâmplat ceva rău. Fratele meu mai mic, Dănuț, plânge încet lângă soba rece, iar Ilinca, bebelușa noastră, geme de foame în pătuțul vechi. Am șapte ani și nu știu ce să fac.

M-am uitat la ceasul vechi din bucătărie – e aproape ora prânzului. În mod normal, la ora asta mama ne-ar fi chemat la masă. Dar acum e liniște. O liniște apăsătoare, spartă doar de suspinele fraților mei. Am încercat să o scutur pe mama de umăr, dar nu reacționează. Mâinile ei sunt reci. Mi-e frică să mă gândesc la ce ar putea însemna asta.

„Ana, mi-e foame…” Dănuț mă trage de mânecă. Îi privesc ochii mari și umezi și simt cum mă apasă o greutate pe piept. Nu avem decât o bucată de pâine uscată și niște apă într-o sticlă de plastic. Împart totul între noi trei. Ilinca plânge tot mai tare. Îi dau să sugă dintr-o sticlă cu lapte praf rămasă de ieri, dar e aproape goală.

În seara aceea, stăm toți trei lipiți unul de altul sub o pătură subțire. Îmi amintesc cum tata a plecat acum două luni „să muncească în Italia”, dar nu ne-a mai sunat de atunci. Mama plângea noaptea, crezând că nu o aud. Acum nu mai plânge deloc.

A doua zi dimineață, mă trezesc tremurând de frig. Mă uit la mama – tot nu se mișcă. Îmi adun curajul și ies pe holul blocului. Vecina de la doi, tanti Mariana, mă privește suspicioasă când îi bat la ușă.

– Ce vrei, fată?
– Tanti Mariana… mama nu se mai trezește… și nu mai avem mâncare.
Ea oftează și îmi trântește ușa în nas.

Mă întorc în casă cu ochii în lacrimi. Dănuț mă întreabă dacă vine tata acasă. Nu știu ce să-i spun. Îl mint că sigur vine mâine.

În noaptea aceea, Ilinca face febră mare. Îi pun o cârpă udă pe frunte, așa cum am văzut la mama când eram bolnavă. Mă rog în gând la Dumnezeu să nu ni se întâmple nimic rău.

A treia zi, foamea devine insuportabilă. Mă uit la mama și simt că trebuie să fac ceva. Îmi iau frații de mână și ies pe stradă. E frig și ninge mărunt. Nu știu unde mergem, dar știu că nu putem rămâne acolo.

Ajungem la magazinul din colț. Vânzătoarea mă privește ciudat când cer pâine pe datorie.
– Nu dăm pe datorie la copii! Unde-i mama ta?
– E bolnavă… nu se mai trezește…
Se uită lung la noi și oftează.
– Du-te acasă, fată!

Mergem pe jos până la biserică. Preotul ne vede tremurând în fața ușii.
– Ce s-a întâmplat cu voi?
– Mama nu se mai trezește… și nu avem ce mânca…
El ne ia în altar, ne dă ceai cald și cheamă Salvarea.

Ambulanța vine repede. Oamenii în halate albe intră în apartamentul nostru și o iau pe mama pe targă. Eu țin strâns mâna lui Dănuț și îl privesc pe medic cum îi pune mamei o mască pe față.

– Va fi bine? întreb cu vocea stinsă.
– Facem tot ce putem, fetiță…

Ne duc la spital pentru analize și apoi la un centru de plasament. Acolo e cald și primim mâncare adevărată pentru prima dată după multe zile. Dar sufletul meu e gol fără mama.

După două săptămâni, vine o doamnă asistent social să ne spună că mama e încă în spital, dar s-ar putea să-și revină. Tata nu a fost găsit nicăieri.

În fiecare seară mă rog să ne întoarcem acasă toți patru. Seara îi spun lui Dănuț povești ca să adoarmă și îi promit că o să fim din nou împreună cu mama.

Au trecut luni până când am revăzut-o pe mama – slabă, cu ochii adânciți în orbite, dar vie. Ne-a îmbrățișat pe toți trei și a plâns mult timp fără să spună nimic.

Acum am nouă ani și încă mă întreb: De ce trebuie copiii să fie atât de puternici când adulții cedează? Oare câți copii ca mine mai există în România? Cine îi vede cu adevărat?