Soțul meu a plecat în delegație și nu s-a mai întors. Adevărul a fost mai cumplit decât mi-am imaginat…

— Nu mă aștepți diseară, să nu stai trează, o să ajung târziu, mi-a spus Andrei, în timp ce își trăgea geaca pe el, cu ochii în telefon. Era o dimineață obișnuită de noiembrie, cu ploaie măruntă și cer plumburiu. Am simțit un gol ciudat în stomac, dar am dat vina pe vreme. — Ai grijă la drum, i-am răspuns încet, dar el deja ieșise pe ușă, lăsând în urmă doar mirosul de cafea și pașii grăbiți pe scări.

A trecut o zi. Apoi două. Am început să sun. Telefonul lui era închis. La birou mi-au spus că a plecat în delegație la Brașov, că totul e în regulă, că sigur e ocupat. Dar eu știam că nu e așa. Andrei nu dispărea niciodată fără să dea un semn. În fiecare seară stăteam pe canapea, cu telefonul strâns în palmă, ascultând ticăitul ceasului și încercând să-mi liniștesc gândurile. Mama mă suna zilnic: — L-ai găsit? Ai aflat ceva? Dar ce să-i spun? Că soțul meu parcă s-a evaporat?

În a patra zi am mers la poliție. M-au privit cu ochi obosiți: — Doamnă, poate s-a răzgândit, poate are nevoie de o pauză… Nu e prima dată când bărbații dispar pentru câteva zile. Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Nu, Andrei nu era genul care să plece fără să spună nimic. Sau… poate nu-l cunoșteam atât de bine?

Seara, am găsit în buzunarul hainei lui o chitanță de la o pensiune din Sinaia, datată cu două zile înainte de dispariție. Nu-mi spusese niciodată că merge acolo. Am sunat la pensiune, cu inima cât un purice: — Bună ziua, soțul meu a stat la dumneavoastră? — Da, doamnă, a venit cu o doamnă brunetă… Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. — Sigur era el? — Sigur, doamnă, au stat două nopți.

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. Mintea mea refuza să accepte. Andrei? Cu altcineva? Dar cine era femeia aceea? De ce nu mi-a spus nimic? Am început să cotrobăi prin sertare, să caut indicii, orice urmă care să-mi explice ce se întâmplase cu adevărat. Într-un carnețel vechi am găsit un număr de telefon scris cu pixul și inițialele „M.C.”.

Am sunat tremurând. — Alo? — Bună ziua, mă scuzați că deranjez… îl cunoașteți pe Andrei Popescu? — Cine sunteți? vocea era rece, tăioasă. — Sunt soția lui… — Nu mai sunați aici! și a închis brusc.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la pozele noastre din vacanțe, la mesajele lui vechi: „Te iubesc”, „Abia aștept să ajung acasă”. Oare când mințise? Atunci sau acum? Dimineața am decis să merg la serviciu la el. Colegii lui m-au privit stânjeniți. Unul dintre ei, Radu, s-a apropiat: — Doina… trebuie să știi ceva. Andrei avea probleme… Era foarte stresat în ultima vreme. Primitese niște amenințări.

— Ce fel de amenințări? am întrebat speriată.

— Nu știu exact… vorbea la telefon pe ascuns, primea mesaje ciudate… N-a vrut să spună nimănui nimic.

Am ieșit din clădire cu capul vâjâind. Cine era femeia aceea? Ce legătură avea cu dispariția lui Andrei? Și ce fel de amenințări primea?

În următoarele zile am început să primesc și eu mesaje anonime: „Nu-l mai căuta”, „Lasă-l în pace dacă vrei să fii bine”. Am mers din nou la poliție, dar m-au privit cu aceeași indiferență: — Poate e doar cineva care vrea să vă sperie…

Nu mai puteam mânca, nu mai puteam dormi. Prietenele mă evitau – nu știau ce să-mi spună. Mama plângea la telefon: — Doina, vino acasă la țară, lasă totul aici! Dar nu puteam pleca fără răspunsuri.

Într-o seară am primit un apel necunoscut. — Doina? Sunt Maria Cernat… trebuie să vorbim. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Era brunetă, frumoasă și obosită.

— De ce ai fost cu Andrei la Sinaia? am întrebat direct.

A oftat adânc: — Nu e ceea ce crezi… Andrei încerca să mă ajute. Fostul meu soț mă amenința, iar Andrei s-a implicat fără să știe în ce se bagă.

— Și unde e acum?

— Nu știu… Ultima dată când l-am văzut era speriat. Mi-a spus că dacă i se întâmplă ceva, să nu spun nimănui adevărul.

Am simțit cum tot universul meu se prăbușește. Am ieșit pe stradă și am început să plâng în hohote printre trecători grăbiți și indiferenți.

Au trecut luni de zile fără nicio veste de la Andrei. Poliția a clasat cazul ca „dispariție voluntară”. Prietenii au încetat să mă mai întrebe de el. Mama s-a resemnat: — Poate așa a fost să fie…

Dar eu nu pot accepta că omul lângă care am trăit zece ani a dispărut pur și simplu din viața mea, lăsând doar întrebări fără răspuns și o rană care nu se mai vindecă.

Uneori mă întreb dacă adevărul ar fi fost mai ușor de suportat decât această tăcere apăsătoare. Oare câți dintre noi trăim lângă oameni pe care nu-i cunoaștem cu adevărat?