„Nu-mi place nora mea și toată familia știe. Dar oare eu sunt de vină că fiul meu nu mai vrea să vorbească cu noi?”

— Nu-mi place de ea, Nicolae! Nu vezi cum se uită la noi? Parcă nici nu vrea să fie aici!
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, printre aburii de sarmale și mirosul de cozonac. Era prima dată când Nicolae o adusese pe Andreea la noi, la masa de duminică. Tata se uita în farfurie, fratele lui Nicolae, Vlad, își răsucea ochii, iar mama încerca să schimbe subiectul. Dar eu nu mă puteam abține.
— Mamă, te rog, las-o în pace. E prima dată aici, normal că e emoționată, mi-a răspuns Nicolae, încercând să-și păstreze calmul.
Dar eu nu puteam să mă opresc. Simțeam că ceva nu e în regulă cu fata asta. Era prea tăcută, prea retrasă, nu râdea la glumele noastre și nici măcar nu a vrut să guste din plăcinta mea cu mere.
După ce au plecat, am început să vorbesc cu toți din familie. Tata a zis că nu-i place cum se îmbracă. Vlad a zis că pare arogantă. Mama a dat din umeri, dar știam că și ea are rezervele ei. Așa că am început să-i spun lui Nicolae tot mai des că poate ar trebui să se gândească mai bine înainte să facă un pas serios cu ea.
Anii au trecut și Andreea a devenit soția lui Nicolae. Nunta a fost rece, fără veselie, cu rude care șușoteau pe la mese și cu mine plângând în baie. După aceea, vizitele lor au devenit tot mai rare. Când veneau, Andreea stătea mai mult pe telefon sau ajuta la bucătărie fără să spună mare lucru. Eu continuam să o critic: ba că nu știe să gătească, ba că nu are grijă de casă, ba că nu-l susține pe Nicolae destul.
Într-o zi, după o ceartă aprinsă la telefon, Nicolae mi-a spus:
— Mamă, dacă nu poți să o accepți pe Andreea, atunci nu mai veniți la noi și nici noi la voi!
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum adică să nu-mi mai văd copilul? Cum adică să aleg între el și fata asta care nici măcar nu încearcă să se integreze?
Am început să plâng și să mă gândesc dacă nu cumva am exagerat. Dar apoi îmi aminteam toate momentele în care Andreea m-a privit de sus sau a refuzat să participe la tradițiile noastre de familie.
— Tu chiar nu vezi că ne destrami familia? i-am spus într-o zi lui Nicolae când a venit singur să-și ia niște acte.
— Mamă, familia asta s-a destrămat pentru că tu ai refuzat să o accepți pe Andreea. Eu am ales-o pe ea pentru că mă face fericit. Dacă tu nu poți vedea asta… atunci poate chiar trebuie să stăm departe.
M-am prăbușit pe scaun după ce a plecat. Am stat ore întregi uitându-mă la pozele vechi cu el copil, cu mine ținându-l de mână la grădiniță sau la serbări. Unde am greșit? De ce nu pot accepta că el are propria lui viață?
Zilele au trecut greu. Familia s-a împărțit: tata mă susține, Vlad zice că ar trebui să las lucrurile așa cum sunt, mama plânge pe ascuns și încearcă să-i sune pe Nicolae și Andreea fără ca eu să știu.
Într-o seară, am primit un mesaj de la Andreea: „Nu vreau să vă stric familia. Dar nici nu pot trăi mereu cu sentimentul că nu sunt dorită.”
Am citit mesajul de zeci de ori. Am vrut să-i răspund urât, dar ceva m-a oprit. Poate chiar eu am fost problema? Poate am pus prea mult preț pe tradiții și pe felul în care cred eu că ar trebui să fie lucrurile?
La următoarea masă de familie, locul lui Nicolae a rămas gol. Am privit farfuria goală și am simțit un gol imens în suflet.
— Tu chiar vrei să-i vezi divorțați? m-a întrebat mama într-o zi.
— Nu știu… Poate că da… Poate că nu… Vreau doar ca fiul meu să fie fericit.
— Dar dacă fericirea lui nu arată ca fericirea ta?
Am rămas fără cuvinte.
Acum stau singură în bucătărie și mă gândesc: oare e vina mea că familia s-a destrămat? Oare am pierdut totul doar pentru că n-am putut accepta o altfel de fericire pentru copilul meu?
Poate că uneori dragostea de mamă poate răni mai tare decât orice altceva. Voi ce credeți? E vina mea sau pur și simplu așa e viața?