Am auzit copilul plângând săptămâni întregi, dar am tăcut. Când soția mea a sunat la 112, am înțeles cât de vinovați eram toți
„Iar începe…” a zis soția mea, Alina, și a lăsat lingura în chiuvetă cu un zgomot sec. În bucătărie mirosea a ceapă călită, la televizor mergea încet un concurs, dar peste toate se auzea plânsul. Subțire, rupt, aproape continuu. Venea din apartamentul lui Mirela, vecina de lângă noi. Deja nu mai știam a câta seară era.
M-am uitat la Alina și am ridicat din umeri.
„Poate îi ies dinții. Poate e bolnav.”
A întors capul spre mine cu o privire pe care n-am s-o uit.
„Andrei, copilul ăla plânge de săptămâni. Nu e normal.”
Știam și eu că nu e normal. Doar că în blocul nostru, la Ploiești, toți știu tot și nimeni nu vrea să fie primul care se bagă. Pe scară se comenta. La lift, la cutiile poștale, la țigară în fața blocului.
„Ai auzit aseară?”
„Am auzit.”
„Și?”
„Și ce să fac eu?”
Așa vorbeam toți. Cu jumătăți de măsură. Cu frica aia penibilă de scandal, de poliție, de „să nu ne punem rău cu vecinii”.
Mirela se mutase cu un an înainte. Tânără, liniștită, cu un băiețel mic, Darius. Soțul ei, Cătălin, murise în primăvară într-un accident pe centură. Țin minte ziua în care a venit vestea. Toată scara am rămas tăcuți. Cătălin era genul care saluta pe toată lumea și ajuta la orice, ba cu o sacoșă, ba cu o roată de schimbat. După înmormântare, Mirela parcă s-a stins. Ieșea rar. Slăbise. Mergea cu capul în jos.
La început ne-am spus că are nevoie de timp.
După aia ne-am spus că sigur are pe cineva alături.
După aia n-am mai spus nimic. Doar ascultam plânsul copilului prin pereți.
Într-o seară, pe la zece, Alina a bătut la ușa ei. Am stat în spatele ei, de parcă prezența mea ar fi făcut situația mai puțin stânjenitoare. N-a răspuns nimeni. Dar dinăuntru se auzea clar copilul. Plângea răgușit, obosit, de parcă nu mai avea aer.
Alina a bătut iar.
„Mirela! Ești bine?”
Liniște. Apoi un zgomot, ceva trântit ușor, și iar plâns.
Ușa de vizavi s-a deschis puțin și a apărut tanti Mariana, în capot.
„Iar faceți agitație pe scară?” a șoptit ea. „Lasă, dragă, că poate doarme femeia. Cine știe prin ce trece.”
Alina s-a întors brusc.
„Tocmai asta e problema. Poate nu doarme.”
Tanti Mariana a oftat, și-a strâns cordonul la capot și s-a retras. Nimeni nu voia să spună direct ce ne trecea tuturor prin minte.
Că ceva era grav.
În noaptea aia n-am dormit bine. Plânsul se oprea câteva minute și începea iar. Mă ridicam din pat, mă duceam la perete, ascultam, apoi mă întorceam și mă băgam sub pătură, de parcă așa dispărea și vina. Alina se foiea lângă mine.
„Sun la 112”, a spus pe la două fără un sfert.
„Stai puțin. Dacă ne facem de râs? Dacă doar…”
N-am mai apucat să termin.
„De râs se face un om care aude un copil plângând și tace.”
A pus telefonul pe speaker. Vocea ei tremura. A dat adresa. A spus clar că se aude un copil de mult timp, că mama nu răspunde, că ne e teamă să nu se fi întâmplat ceva.
În mai puțin de douăzeci de minute au venit poliția, ambulanța și o femeie de la asistență socială. S-a trezit tot blocul. Uși întredeschise, ochi în întuneric, papuci târșâiți pe gresie. Curiozitate, frică, rușine. Totul amestecat.
Când au forțat ușa, m-a lovit un miros greu, de aer închis și lapte acru. N-o să-l uit.
Darius era în pătuț, cu obrajii roșii de plâns, ud, nemâncat cine știe de când. Iar Mirela stătea pe jos, lângă canapea, în pijama, cu spatele lipit de perete și ochii pierduți. Nu era beată. Nu era violentă. Era… dusă. Frântă. Când asistenta socială a îngenuncheat lângă ea, Mirela a început să murmure:
„L-am visat pe Cătălin… trebuia să vină. Mi-a zis că vine și îl ia puțin pe Darius, să dorm și eu… doar o oră… doar…”
Mi s-a strâns stomacul.
Alina a început să plângă încet, fără zgomot. Eu am rămas înțepenit pe hol, inutil. Un polițist a ieșit și ne-a întrebat de cât timp se aude copilul.
N-a răspuns nimeni imediat.
Apoi, de undeva din spate, s-a auzit vocea lui nea Vasile de la trei:
„De ceva timp…”
„Ce înseamnă ceva timp?” a întrebat polițistul, deja iritat.
Și atunci s-a rupt ceva în noi.
„Două săptămâni.”
„Mai mult.”
„Poate trei.”
Polițistul ne-a privit de parcă eram toți complice la aceeași mizerie.
Și poate eram.
A doua zi, pe grupul scării, mesajele curgeau. Unii spuneau că n-am avut de unde să știm. Alții că nu era treaba noastră. Că statul e de vină. Că rudele ei sunt de vină. Că medicii. Că oricine, numai noi nu. S-au certat oameni care nici nu se salutau înainte.
Alina a scris doar atât: „Un copil a plâns lângă noi și noi am discutat despre bun-simț.”
N-a mai răspuns nimeni o vreme.
Am aflat după câteva zile că Mirela făcuse o depresie gravă după moartea lui Cătălin. Rămăsese fără bani, cu rate, cu un copil mic, cu o mamă bolnavă la țară și cu mintea sfâșiată de un doliu pe care nimeni n-a văzut că nu-l mai poate duce. Sau poate am văzut. Dar am ales varianta comodă.
Și adevărul ăsta doare cel mai rău.
De atunci, când aud pe cineva spunând „nu mă bag, nu e problema mea”, simt că mi se întoarce ceva în piept. Cât de departe merge bunul-simț și de unde începe lașitatea?
Voi ce ați fi făcut în locul nostru? Și după cât timp tăcerea unui bloc devine vină?