Am ajuns să-mi ascund pâinea în propriul dulap, iar rudele soacrei mele trăiau la noi ca într-o pensiune fără plată

— Adina, iar ai ascuns iaurturile? a strigat tanti Mariana din bucătărie, de parcă eu eram musafiră la ea.

Am rămas încremenită în hol, cu sacoșele de la piață tăindu-mi degetele. În sufragerie, pe canapeaua noastră, stătea întins unchiul Viorel în maiou, cu telecomanda în mână și șosetele aruncate sub masă. Pe fotoliu, verișoara soacrei, Lenuța, își făcea unghiile pe un prosop de-al meu. Televizorul mergea tare. Aragazul mergea. Mașina de spălat mergea. Eu nu mai mergeam deloc. Simțeam că mă lasă picioarele.

Totul începuse „pentru două nopți”. Așa mi-a spus soțul meu, Cătălin, într-o seară, evitând să mă privească direct.

— Vin puțin rudele mamei de la Bacău, au niște treburi la București. Stau două nopți, hai că ne descurcăm.

Două nopți s-au făcut nouă zile.

În ziua a treia, deja nu mai găseam nimic unde lăsam. Cana mea de cafea dispăruse. Prosoapele bune erau folosite pentru picioare. Oala mea de sarmale fusese zgâriată cu furculița. Tanti Mariana deschidea frigiderul din oră în oră și comenta.

— Vai, mamă, voi numai iaurturi și salate mâncați? Cu ce țineți omul în casă?

Omul în casă era Cătălin, care râdea strâmb și ieșea pe balcon să fumeze, deși se lăsase de doi ani.

Dimineața mă trezeam și găseam chiuveta plină. Seara veneam de la muncă și găseam tigaia pe foc, fără să mă fi întrebat nimeni nimic. Îmi luau cafeaua, pâinea, detergentul, hârtia igienică. Da, până și aia am ajuns să număr. Și cel mai rău nu era consumul. Era felul în care se purtau, ca și cum apartamentul nostru de trei camere era moștenire de familie.

În a cincea zi, am deschis dulapul din dormitor și am găsit-o pe Lenuța probându-mi rochia bleumarin.

— Doamne, ce m-ai speriat, a zis ea și a râs. Doar voiam să văd dacă-mi vine și mie modelul ăsta.

Am simțit cum îmi urcă sângele în cap.

— Ai intrat în dormitorul nostru fără să întrebi?

— Ei, acum parcă suntem străini.

Ba exact asta eram.

Seara i-am spus lui Cătălin că nu mai pot.

— Vorbește cu ei. Te rog. Nu e normal ce se întâmplă.

El stătea la marginea patului, cu coatele pe genunchi.

— Știu. Dar dacă zic ceva, mama o să spună că i-am făcut rudele de râs. O să iasă urât.

— Și așa cum e acum cum e? frumos?

A tăcut. Tăcerea lui mă scotea din minți mai tare decât vorbele lor.

A doua zi, soacra mea, Silvia, a venit și ea „puțin”, cu o pungă de cornuri și cu aerul acela de femeie care intră să inspecteze.

S-a uitat în jur și a zis direct:

— Lasă, Adina, că e bine să fie casa plină. Așa se vede că aveți suflet.

Atunci am mușcat din interiorul obrazului ca să nu spun ceva rău. Casa plină? Era plină de nervi, de farfurii nespălate și de oameni care îmi spuneau mie cum se ține o casă.

În seara aceea, după ce am venit obosită de la muncă, am deschis frigiderul și am văzut că dispăruse caserola cu mâncarea mea pentru a doua zi. Mi-o făcusem special, că aveam ședințe una după alta și nu aveam timp să ies.

— Cine a luat puiul cu legume? am întrebat, încercând încă să fiu calmă.

Unchiul Viorel a ridicat din umeri.

— L-am mâncat eu. Era acolo.

Atât.

Atunci ceva în mine s-a rupt. Nu spectaculos, nu elegant. Pur și simplu gata.

Am pus geanta jos și am spus, cu voce tare, de s-a oprit și televizorul parcă:

— Gata. De azi nu mai merge așa.

Tanti Mariana s-a întors cu lingura în mână.

— Cum adică?

— Adică sunteți la noi de nouă zile. Nu respectați nimic. Intrați în dormitorul nostru, mâncați tot, folosiți lucrurile fără să întrebați și comentați la fiecare pas. Eu nu mai accept.

S-a făcut liniște. Genul ăla de liniște groasă, urâtă.

Lenuța a pufnit.

— Vai, ce sensibilă. Nici la neamuri nu mai poți sta.

— La neamuri stai când ești invitat și când știi să te porți, am zis. Nu când transformi casa lor în hotel.

Atunci a intrat și soacra mea pe ușă, fix în mijlocul scenei. Nici acum nu știu dacă a fost coincidență sau o chemase cineva.

— Ce se întâmplă aici?

Tanti Mariana s-a grăbit:

— Nimic, dragă Silvia, doar că nevasta lui Cătălin ne dă afară.

Nevasta lui Cătălin. Nu Adina. Nu femeia care plătea rate, facturi, mâncare. Nevasta lui Cătălin.

M-am uitat la el. Stătea în ușă, alb la față. Și pentru prima dată n-a mai fugit pe balcon, n-a mai tăcut, n-a mai încercat să dreagă.

— Nu vă dă nimeni afară, a spus rar. Dar mâine plecați. Ajunge.

Soacra mea a înlemnit.

— Cătălin, îți dai seama ce spui?

— Da, mamă. Îmi dau seama și trebuia să spun de acum o săptămână.

N-a țipat nimeni după asta. A fost mai rău. Priviri reci, uși trântite, oftaturi teatrale, șușoteli în bucătărie. Dimineață și-au făcut bagajele cu zgomot, de parcă voiau să lase urme. Tanti Mariana nici nu m-a salutat. Soacra mea mi-a spus doar atât, cu o voce tăioasă:

— Să nu te miri dacă lumea ține minte.

Țin minte și eu.

Țin minte cum am spălat canile rămase în chiuvetă și cum, pentru prima dată după zile întregi, în casă s-a auzit liniștea. Cătălin a venit la mine și m-a luat de mână.

— Iartă-mă. Mi-a fost frică să nu stric relația cu mama. Dar era să stric altceva.

N-am plâns atunci. Am plâns abia noaptea, când am deschis frigiderul și era exact cum îl lăsasem eu.

Acum, lucrurile între noi și Silvia sunt reci, politicoase, forțate. Parcă pășim pe coji de ouă la fiecare telefon. Și mă tot întreb: chiar e imposibil să pui limite fără să fii făcută rea?

Voi ați reușit vreodată să vă apărați casa și liniștea fără să rupeți familia în două?