Abandonat la naștere: Povestea mea între orfelinate, speranță și dorința de a fi iubit

— Nu-l pot lua acasă. Nu pot… nu pot! vocea mamei răsuna încă în urechile mele, deși eram prea mic să-mi amintesc cu adevărat acele clipe. Mi-au povestit asistentele, ani mai târziu, când am început să întreb de ce nu vine nimeni după mine la serbările de la orfelinat. M-am născut într-o dimineață friguroasă de februarie, într-o maternitate din Iași. Aveam o boală genetică rară, sindromul Prader-Willi, care mă făcea să fiu diferit: mereu flămând, mereu obosit, mereu privit cu milă sau teamă.

Am crescut printre pereți reci și fețe schimbătoare. Educatoarele veneau și plecau, fiecare cu povestea ei, dar niciuna nu rămânea destul cât să mă facă să simt că aparțin cuiva. Îmi amintesc cum la cinci ani, în Ajunul Crăciunului, am întrebat-o pe doamna Mariana:

— Doamnă, credeți că Moș Crăciun știe unde stau eu?

Mi-a zâmbit trist și mi-a pus mâna pe cap:

— Sigur că știe, dragul meu. Dar uneori are prea multe locuri de vizitat.

Nu am primit niciodată o jucărie nouă. Primeam haine vechi, jucării rupte și promisiuni goale. Dar cel mai tare mă durea când vedeam cum alți copii erau luați acasă de familii temporare. Eu rămâneam mereu ultimul. Când întrebam de ce nu mă vrea nimeni, mi se spunea că sunt „special” și că oamenii se tem să aibă grijă de un copil bolnav.

La școală eram mereu „orfanul”, cel care nu avea părinți la ședințe sau la serbări. Colegii mă tachinau:

— Băi, tu nici nu știi cine e mă-ta! — râdea Andrei, băiatul cel mare din clasă.

Încercam să nu plâng. Îmi mușcam buzele până la sânge și mă ascundeam în baie până trecea pauza. Nu voiam să le dau satisfacția să mă vadă slab.

Când am împlinit zece ani, am fost mutat într-un centru din Vaslui. Acolo am cunoscut-o pe doamna Lidia, singura care m-a privit vreodată ca pe un copil normal.

— Evan, tu știi cât ești de curajos? — mă întreba ea când venea să-mi citească povești seara.

— Nu știu… De ce spuneți asta?

— Pentru că ai trecut prin mai multe decât mulți adulți și totuși încă zâmbești.

Mi-am dorit să o cred. Dar în fiecare noapte visam că mama se întoarce după mine. O vedeam intrând pe ușă, cu ochii plini de lacrimi:

— Iartă-mă, Evan! Am greșit… Hai acasă!

Dar dimineața găseam doar perna udă de lacrimi și același miros de clor din salon.

Când am făcut 14 ani, boala mea s-a agravat. Aveam nevoie de tratamente scumpe pe care statul abia le acoperea. M-am simțit ca o povară pentru toată lumea. Într-o zi, la cabinetul medicului, am auzit-o pe directoare vorbind cu asistenta:

— Dacă nu găsim o familie pentru el până la 18 ani, va ajunge într-un centru pentru adulți cu dizabilități… Știi cum e acolo.

M-am speriat groaznic. Nu voiam să ajung acolo. Am început să scriu scrisori către toate familiile care veneau să viziteze centrul:

„Mă numesc Evan. Nu sunt perfect, dar pot iubi ca oricare alt copil. Vreți să fiu băiatul vostru?”

Nimeni nu a răspuns. Unii mă priveau cu milă, alții evitau să mă privească deloc.

Într-o zi, la 16 ani, am făcut cunoștință cu familia Popescu. Au venit să adopte o fetiță micuță și veselă. Eu stăteam într-un colț și îi priveam cum râd împreună.

— Tu de ce nu te joci cu ceilalți? — m-a întrebat doamna Popescu.

— Pentru că știu că nu sunt ales niciodată.

A tăcut o clipă și apoi mi-a spus:

— Știi… uneori viața ne surprinde când ne așteptăm mai puțin.

Au plecat cu fetița. Eu am rămas cu speranța că poate într-o zi va veni cineva și pentru mine.

La 18 ani am fost mutat într-un centru pentru adulți. Acolo era frig și întuneric. Oamenii nu vorbeau decât despre medicamente și moarte. Am simțit că mă sting încet.

Într-o noapte am ieșit în curte și m-am uitat la stele. M-am întrebat dacă mama mea se gândește vreodată la mine. Dacă regretă. Dacă ar vrea să știe cine am devenit.

Acum am 22 de ani și încă trăiesc în același centru. Scriu aceste rânduri pentru că vreau ca lumea să știe că noi, copiii abandonați, nu suntem invizibili. Avem suflete mari și vise la fel ca toți ceilalți.

Poate că nu voi avea niciodată o familie adevărată. Dar încă sper că cineva va citi povestea mea și va înțelege cât de mult contează o îmbrățișare sinceră sau un simplu „te iubesc”.

Oare câți copii ca mine mai așteaptă încă să fie văzuți? Oare cât valorează dragostea unei mame atunci când nu ai avut-o niciodată?