Mi-am înghesuit fiul, nora și cei trei copii în apartamentul meu de două camere, iar când el a fugit de responsabilitate am rămas singură între mila de bunică și pensia care nu ne mai ajunge

„Eu plec, mamă, că nu mai pot!” a urlat Cătălin în hol, cu geaca pe jumătate trasă pe el, în timp ce Iulia ținea în brațe pe cea mică și ceilalți doi copii plângeau lipiți de caloriferul rece. Nu mi-a venit să cred. M-am pus în fața ușii, cu mâinile tremurând, și i-am zis doar atât: „Unde pleci, măi băiatule, și pe ăștia ai cui îi lași?” El nici măcar nu s-a uitat la mine cum se uita altădată. A tras de clanță, a înjurat printre dinți și a zis: „Să se descurce și ea, că eu m-am săturat.” Și a ieșit.

Am rămas cu ușa întredeschisă și cu frigul pe picioare. Iulia s-a așezat direct pe marginea patului din sufragerie și s-a uitat în gol. Copiii cereau de mâncare. Eu simțeam că mă lasă inima, la propriu, nu zic așa.

Totul începuse cu câteva luni înainte, când au venit la mine cu două genți, un cărucior stricat și promisiunea că „stau puțin, până își revine treaba”. Eu locuiesc într-un apartament mic, vechi, la etajul patru, într-un bloc din Ploiești. Două camere. Pereți cojiți. Baia cu țevi care bat noaptea. În bucătărie, dacă deschideam cuptorul, nu mai aveai loc să treci.

Dar ce era să fac? E fiul meu. Și copiii… sângele meu. Cătălin rămăsese fără serviciu de la depozit. Iulia mai făcea unghii acasă la câte o vecină, mai mergea la curățenie, dar banii veneau rar și puțini. Singurul venit sigur era pensia mea. 2.180 de lei. Din ei plăteam întreținere, lumină, medicamente, și după aia începea circul cu restul.

La început am zis că ne descurcăm. Mai întind o ciorbă, mai fac cartofi la cuptor, mai cumpăr pâine pe caiet de la magazinul din colț. Dar cinci guri în plus nu sunt glumă. Cel mare avea nevoie de rechizite. Fetița din mijloc tușea nopți întregi. Cea mică rămânea fără lapte praf fix când nu mai aveam niciun leu în portofel.

Și atunci au început certurile.

„Mamă, iar ai luat pastilele astea scumpe?”

„Sunt pentru tensiune, Cătăline.”

„Păi și noi ce facem, murim de foame?”

M-am uitat la el și nu l-am recunoscut. Băiatul pe care l-am crescut singură, după ce tatăl lui a plecat la altă femeie, îmi vorbea de parcă eu eram vinovată că îmbătrânisem.

Iulia nu era rea, să știți. Era obosită, umilită, mereu cu nervii întinși. Într-o seară, când copiii adormiseră pe saltele puse pe jos, a izbucnit în bucătărie.

„Doamnă Mariana, eu nu mai pot așa. Nu mai pot să mă rog de el să caute de muncă. Pleacă dimineața și vine cu nimic.”

Din camera cealaltă, Cătălin a auzit.

„Ce să fac, mă, Iulia? Să mă angajez unde? La 3.000 de lei și să-mi scoată ochii toți?”

„Mai bine 3.000 decât zero!” a țipat ea.

Copiii s-au trezit speriați. Cel mare a început să plângă în tăcere, cum plâng copiii care au văzut prea multe. M-a rupt pe dinăuntru.

În fiecare zi casa se făcea mai mică. Nu mai exista intimitate. Eu dormeam în camera mea cu cea mică lângă mine, Iulia cu ceilalți doi în sufragerie, iar Cătălin ba pe canapea, ba dispărea pe la prieteni. Venea miros de umezeală din debara. Rufe peste tot. Veselă nespălată. Rușinea mea cea mai mare era că ajunsesem să ascund biscuiți și câte 50 de lei în buzunarul halatului, de frică să nu dispară până a doua zi.

Apoi am aflat ceva care m-a prăbușit. M-a tras deoparte o vecină și mi-a spus că l-a văzut pe Cătălin la păcănele, lângă piață. N-am vrut să cred. Dar seara, când i-am cerut să-mi arate unde s-au dus banii de alocație pe care îi scosese, a început să se bâlbâie, să ridice tonul, să lovească cu pumnul în masă.

„Am pierdut, da? Ești mulțumită?”

Am simțit că mi se taie picioarele.

„Ai jucat banii copiilor?”

Iulia a amuțit. După câteva secunde a început să-l lovească cu palmele peste piept, nu tare, mai mult de neputință.

„Nenorocitule… noi n-avem lapte și tu joci?”

Atunci a plecat. Nu în seara aia, dar la două zile după. A zis că merge la muncă în Brașov cu un cunoscut. N-a mai sunat decât o dată, scurt, rece. „N-am ce să fac acum. Descurcați-vă puțin.” Puțin. Ce cuvânt urât poate să fie uneori.

De atunci eu țin casa asta din pensie și din ce mai câștigă Iulia pe apucate. Facem liste, tăiem de pe ele, ne împrumutăm, ne certăm și apoi ne pare rău. Uneori Iulia plânge în baie să n-o audă copiii. Uneori eu mă prefac că dorm când mă întreabă nepoata cea mare de ce nu mai vine tati.

Am ajuns să mă uit la frigider ca la un dușman. Să calculez felii de pâine. Să-mi tai pastilele în jumătate, deși știu că nu e bine. Și tot eu trebuie să par stâlpul casei, când adevărul e că mi-e frică în fiecare dimineață.

Să-i dau afară? Unde să se ducă? În chirie nu au cum. La părinții Iuliei nu încape nimeni. Să-i țin aici? Până când? Până ne taie lumina, până ajung și eu o povară dusă pe targă?

Mi-am crescut copilul cu tot ce-am avut mai bun în mine, iar azi îmi cresc nepoții în locul lui, printre facturi neachitate și o liniște apăsătoare care se lasă seara peste bloc.

Spuneți-mi voi, că poate eu nu mai văd limpede de durere: unde se termină datoria de mamă și unde începe salvarea mea? Și cum să aleg între pâinea mea de mâine și copiii care n-au nicio vină?