Mi-am dat afară propria fiică din apartament ca să pot trăi din pensia mea mică, iar de atunci nepotica mea nu-mi mai spune „mamaie”

„Mamă, iar începi?” a țipat Alina, cu mâna pe clanță, în timp ce oala cu ciorbă fierbea pe aragaz și eu stăteam la masa din bucătărie cu plicul de la întreținere desfăcut în față. Mă uitam la suma aia și simțeam cum mi se strânge pieptul. 842 de lei întreținerea. Pensia mea: 1.386. Medicamentele pentru tensiune, inimă și diabet: aproape 600. Nici nu mai vorbesc de curent, mâncare, scutecele de noapte pe care uneori mi le mai iau, că nah, bătrânețea nu cere voie.

„Nu încep iar nimic”, i-am zis încet. „Doar că nu mai pot.”

Marius, ginerele meu, stătea întins pe canapea, cu televizorul pornit tare. De luni de zile îmi spunea că își caută de muncă. „Nu se găsește, doamnă Mariana, e greu.” Greu era pentru mine, nu pentru el. Eu îmi împărțeam pastilele în două, ca să-mi ajungă până la pensie.

În apartamentul meu cu două camere ajunseserăm patru oameni. Eu dormeam în sufragerie, pe o canapea care mă rupea de spate. Alina, Marius și cea mică, Teodora, în dormitor. Când au venit prima dată, am zis că stau două luni, până se pun pe picioare. Apoi două luni s-au făcut un an și trei luni.

La început am tăcut. Mi-am zis că e fata mea. Unde să se ducă? Mai ales cu un copil. Numai că încet-încet am ajuns străină în casa mea. Frigiderul se golea în trei zile. Gazul, curentul, apa, toate urcau. Marius ieșea la țigară de cinci ori pe zi și se întorcea nervos. Alina se supăra din orice.

„Tu ne scoți ochii pentru o farfurie de mâncare?”

„Nu pentru o farfurie, Alina. Pentru că eu nu mai am bani de rețete.”

Ea a râs scurt, din ăla amar.

„Lasă, mamă, că nu mori din atâta.”

M-a lovit mai tare decât dacă îmi dădea o palmă. Nu mori din atâta. Eu, care o crescusem singură după ce taică-său ne-a lăsat baltă. Eu, care am mers cu cizme sparte iarna ca să-i iau ei geacă nouă în clasa a opta. Dar am tăcut. Asta am făcut mulți ani. Am tăcut până mi s-a făcut rău.

Într-o dimineață, la farmacie, mi-a zis doamna de acolo:

„Doamnă Mariana, luna asta luați doar jumătate din tratament?”

Am simțit că-mi ard obrajii.

„Da… momentan atât.”

Am ieșit de acolo și m-am așezat pe o bancă. Era februarie, un frig umed care intra în oase. Atunci am făcut socoteala clar, fără milă. Dacă rămâneau ei, eu nu treceam de iarnă cu tot cu datorii. Dacă închiriez apartamentul, luam o sumă fixă și mă mutam la sora mea, la Pucioasa, într-o cameră mică, dar măcar îmi puteam lua medicamentele. Sau, și mai bine, închiriez una dintre camere unui domn singur, recomandat de o vecină, și rămân și eu în casă. Dar pentru asta ei trebuiau să plece. Nu mai era loc de nimic.

Seara, am închis televizorul din telecomandă. Marius a sărit imediat.

„Ce faceți?”

„Vorbiți mai încet”, am zis. „Teodora doarme. Și voi doi mă ascultați.”

Alina s-a uitat la mine și cred că a înțeles din primul moment.

„Nu…” a spus ea, aproape șoptit.

„Ba da. Aveți treizeci de zile să plecați.”

Marius a început să ridice tonul.

„Serios? Ne dați afară? Cu copil?”

„Copilul ăsta nu-l cresc eu din pensia mea”, am izbucnit. „Eu nu mai am bani nici de insulină, înțelegi? Nu mai am! Voi mâncați, consumați, trăiți aici și eu mă sting încet în casa mea.”

Teodora s-a trezit și a venit în prag, cu păturica după ea.

„Mamaie, de ce țipi?”

Atunci am simțit că mi se rupe ceva în mine.

Alina a luat-o repede în brațe și a început să plângă, dar nu cum plânge un om căruia îi pare rău. Plângea de furie.

„Să-ți fie rușine, mamă. Pentru un apartament îți alungi copilul.”

„Nu pentru apartament. Pentru viața mea.”

Au urmat zile groaznice. Uși trântite. Tăceri. Farfurii spălate cu nervi. Marius mormăia prin casă că sunt o bătrână rea. Alina nu mă mai privea. Numai Teodora mai venea uneori lângă mine.

„Tu tot mamaie mea ești?”

„Tot eu sunt, puiule.”

Dar spre final nici ea n-a mai venit. Auzea, vedea, simțea tensiunea. Copiii simt tot.

În ultima zi, Alina și-a strâns hainele în saci mari. Marius a chemat o dubă de la un prieten. Eu stăteam lângă ușă, cu mâinile reci, și parcă așteptam o sentință.

„Să nu mă mai cauți”, mi-a zis Alina. „Pentru mine ai murit.”

Am vrut să-i spun că și eu am murit puțin. Dar n-am mai zis. Ce rost avea?

Teodora s-a uitat la mine lung, apoi s-a ascuns după maică-sa. Nici măcar nu m-a îmbrățișat. Ușa s-a închis și în apartament s-a făcut o liniște cumplită. Genul ăla de liniște pe care o auzi în urechi.

După două săptămâni, s-a mutat în cealaltă cameră un domn pensionar, văduv, liniștit, recomandat de administrator. Îmi plătește la timp. Întreținerea e achitată. Am frigiderul pe jumătate plin, nu gol. Îmi iau toate medicamentele. Dorm în patul meu. Nu mai tremur când vine poștașul cu facturile.

Și totuși, seara, când aud un copil râzând pe scară, mă opresc din orice și ascult. De ziua Teodorei i-am trimis un pulover roz și o scrisoare. S-a întors pachetul. „Destinatarul refuză primirea.” Când am văzut hârtia aia lipită strâmb, am plâns urât, cu sughițuri, ca un copil.

Toată viața am crezut că o mamă trebuie să se sacrifice până la capăt. Dar unde e capătul? În foame, în boală, în datorii? Sau în clipa în care alegi, pentru prima dată, să te salvezi pe tine și pierzi exact oamenii pentru care ai trăit?

Spuneți-mi voi… am fost o mamă fără suflet sau doar un om bătrân care n-a mai putut duce totul în spate?