Nu Mai Pot Gestiona Problemele Mătușii Livia. Mama Mea Are Nevoie de Mine Mai Mult Ca Oricând.

— Tu chiar vrei să mă lași aici, singură, ca pe un câine bătrân? Vocea răgușită a mătușii Livia răsuna puternic pe holul îngust al casei de la marginea orașului. Abia se mai ținea pe picioare, cu basmaua strânsă sub bărbie, ochii umezi și plini de o tristețe de nearăbdat. Mi se strângea inima, dar de data aceasta, nu mai aveam putere să plâng cu ea.

— Mătușă, trebuie să înțelegi că nu mai pot… Nu pot să mă ocup de tot! Mama are și ea nevoie de mine, e bolnavă și… tu ai copii! De ce nu vorbești cu Alina sau cu Silviu?

Livia s-a întors cu spatele, șchiopătând ușor către fereastră, unde soarele de octombrie făcea umbre lungi pe covorul vechi. Camera mirosea slab a vară trecută și a mucegai. Auzeam cântecul televiziunii lăsată pe fundal, o emisiune de știri, voci străine care nu ne spuneau nimic. Lacrimile mi s-au prelins fără să le pot controla. Au trecut aproape patruzeci de ani de când mama și mătușa se certau pentru tot felul de măruntșuri, dar de fiecare dată, eu eram aceea care trebuia să le împace sau să preia povara.

— Copiii mei au viața lor, mijteți! Cine să-i ajute? Pe mine m-ai văzut vreodată lăsând-o pe mama mea de izbeliște? Ridică pumnul slab ca un protest. Eu am stat lângă mama mea până când a murit!

Ce n-am făcut eu pentru mătușa Livia? Am dus-o la doctor, i-am făcut cumpărăturile, am tăiat lemne, i-am reparat gardul când s-a rupt la furtuna asta nebună. Dar de fiecare dată când spuneam ceva despre mutare, izbucnea tot circul.

— Ai și tu dreptate, mătușo, dar uite… Eu nu mai pot. Mama e la pat, are nevoie de mine. Înțelege, sunt singura ei fată. Tu ai doi copii, de ce mă lași doar pe mine?

Se lasă o liniște apăsătoare. Norii se mișcau repede pe cer și mă uitam la crengile prunilor bătrâni, negri ca niște coaste de vacă uscată. Livia și-a șters ochii cu un colț de batistă, cu obrăjorii scufundați de plâns și oboseală.

— Dacă mă iei, mă duci unde? Să stau acolo ca musafir nedorit? La azil nu mă duc! Și nici Silviu nu mă vrea, că l-am deranjat prea mult. Ești tot ce mi-a mai rămas, Valentina… Tu erai mereu acolo. Spusele ei erau ca niște ace în sufletul meu.

— Sunt obosită, mătușă. Nu pot să fiu peste tot și pentru toți. Ce-ar trebui să fac? Să o dau pe mama la azil? Un suspin lung m-a zguduit, simțind apasarea tuturor anilor grei pe umeri.

Adevărul dur era că mă simțeam prizonieră între două lumi — prezentul implacabil al mamei, cu durerile și neputințele ei, și trecutul mătușii, bântuit de regrete și frică de singurătate. Nimeni nu mă întrebase dacă sunt pregătită să duc singură toate aceste greutăți.

Când am ajuns acasă la mama, ea dormita în patul mare, așa cum face de când a paralizat. În casă era liniște, doar ceasul mare de perete bătea ritmic. Am lăsat sacoșa cu fructe proaspete la bucătărie și m-am aplecat s-o sărut pe frunte.

— Ai fost iar la Livia? Mi-a șoptit mama, fără să deschidă ochii.

— Da, mamă… E greu, nu știu cum să fac să fie bine.

A oftat și a strâns mâna mea între palmele ei reci și moi.

— Tu ai făcut tot ce ai putut, fată. Nu-i vina ta că familia e așa. Nimic nu mai e ca pe vremea noastră…

Mă chinuiam să nu izbucnesc în plâns. Nu era vina nimănui și, totuși, toți simțeau nevoia să arunce câte ceva spre mine: vină, regrete, neputință. Seara am primit telefon de la verișoara Alina. M-am gândit că poate, în sfârșit, vrea să ajute. Vocea ei era, însă, tăioasă:

— Valentina, nu putem nici eu, nici Silviu să venim acasă. Avem copii, servici, rate la bancă. Ești singura care poate să o bage pe mama în seamă. Poate te gândești să o iei la tine o vreme, până facem și noi rost de ceva bani, eventual să punem casa la vânzare.

— Adică să vină și cu casa pe capul meu? Nu-i destul că am mama bolnavă? Am strigat și m-am simțit imediat vinovată.

Seara târziu, am stat pe marginea patului, cu capul în mâini. Am înțeles că nu mai pot singură. Și la ce bun să mă agit? Toți trag de mine, nimeni nu mă aude. Am sunat-o pe verișoară din nou, hotărâtă să spun tot ce simt:

— Uite care e situația: pe mama mea nu o las pentru nimeni, nici măcar pentru Livia. Voi trebuie să vă ocupați de propria voastră mamă. Eu n-o pot lua la mine, am ajuns la limita puterilor și am nevoie să mă ocup de mama. De azi încolo, fiecare pentru familia lui!

Am închis. Mi-era teamă, dar simțeam că mi s-a luat o povară de pe umeri. Că pentru prima dată am spus ce trebuia spus de mult. Am plâns, dar nu mai era plânsul neputinței, ci unul al eliberării.

În seara aceea, privind luna din spatele unui geam prăfuit, m-am întrebat: „De ce ni se cere mereu să sacrificăm totul pentru ceilalți? Oare nu merităm și noi, cei care dăm tot, o șansă la liniște?” Cum ați proceda voi dacă ați fi în locul meu?