Cândva visam la scenă. Astăzi, nepoata mea nici nu știe că am cântat vreodată.

— Mamă, iar cânți singură în bucătărie? — vocea fiicei mele, Andreea, răsună din hol, cu un ton ușor iritat, dar și cu o urmă de amuzament. Mă opresc brusc, cu mâna pe tigaia încinsă, și mă uit la reflexia mea în geamul aburit. Îmi dau seama că fredonam, fără să-mi dau seama, un refren vechi, de pe vremea când lumea mea era scena imaginară din fața oglinzii din holul apartamentului nostru din Ploiești.

În copilărie, blocul nostru era gri, pereții subțiri, iar vecinii mereu cu urechea lipită de ușă. Dar când mă urcam pe scaunul din fața oglinzii, cu peria de păr în mână, totul se schimba. Eram pe scenă, luminile mă orbeau, iar publicul — format din păpușile mele și, uneori, din mama, care mă privea cu ochii umezi — mă aplauda frenetic. Muzica era refugiul meu, singurul loc unde nu exista sărăcie, certuri sau griji.

— Lasă, mamă, nu mai visa la prostii! — îmi spunea tata, când mă prindea cântând. — Viața nu-i ca la televizor. Trebuie să muncești, nu să-ți pierzi vremea cu cântece.

Dar eu nu-l ascultam. În fiecare seară, după ce toți adormeau, mă strecuram în baie și cântam încet, să nu mă audă nimeni. Visele mele erau mari: să ajung pe scenă, să cânt la festivaluri, să am propriul meu album. Dar anii au trecut, iar viața m-a tras de mânecă.

La 19 ani, l-am cunoscut pe Viorel, un băiat simplu, muncitor, cu ochi blânzi. Ne-am căsătorit repede, din dragoste, dar și dintr-o nevoie disperată de a evada din casa părinților. Am rămas însărcinată cu Andreea și, dintr-o dată, visele mele au devenit tăcute. Muzica a rămas undeva în fundal, ca un radio uitat pe o frecvență slabă.

— Nu mai ai timp de prostii, Maria, ai copil de crescut! — îmi spunea Viorel, când mă vedea fredonând.

Am început să cânt doar când eram singură acasă, printre vasele murdare și rufele de întins. Uneori, Andreea mă prindea și râdea:

— Mami, de ce cânți mereu?

— Pentru că mă face fericită, puiule, îi răspundeam, dar nu-i povesteam niciodată despre visele mele.

Anii au trecut, Andreea a crescut, a plecat la facultate la București, iar eu am rămas cu Viorel, într-un apartament tot mai gol și mai tăcut. Muzica mea s-a transformat în șoapte, apoi în tăcere. Când Andreea a venit acasă cu primul ei iubit, am simțit că timpul a trecut pe lângă mine fără să mă întrebe nimic.

— Mamă, nu înțelegi că lumea s-a schimbat? — îmi spunea Andreea, când încercam să-i povestesc despre cât de mult mi-aș fi dorit să cânt. — Acum nu mai contează vocea, contează să ai bani, să ai relații. Tu nu ai avut niciodată curaj să lupți pentru tine.

Cuvintele ei m-au durut mai tare decât orice. Poate avea dreptate. Poate că nu am avut curaj. Poate că am fost prea prinsă în grijile zilnice, prea speriată să risc, prea legată de familie și de responsabilități.

Acum, la 62 de ani, stau pe canapea și o privesc pe nepoata mea, Ilinca, cum se joacă pe tabletă. Are 8 ani, ochi mari și curioși, și nu știe nimic despre cine am fost eu cândva. Nu știe că bunica ei visa să cânte pe scenă, că avea o voce care făcea să vibreze pereții subțiri ai blocului. Pentru ea, sunt doar bunica ce gătește, ce o duce în parc și îi citește povești.

Într-o seară, când Ilinca vine la mine cu o păpușă, o aud fredonând un cântecel de la grădiniță. Mă opresc din tricotat și o întreb:

— Îți place să cânți, Ilinca?

— Da, bunico! Vrei să cântăm împreună?

Inima mi se strânge. Îmi dau seama că, poate, nu e prea târziu să împărtășesc cu ea o parte din mine. Încep să cânt încet, iar vocea mea, deși tremurată, umple camera. Ilinca mă privește cu ochii mari, uimită.

— Bunico, tu știi să cânți așa frumos?

Zâmbesc, cu lacrimi în ochi. Pentru prima dată după mulți ani, simt că sunt din nou pe scenă, chiar dacă publicul meu e format doar dintr-o fetiță cu părul prins în două codițe.

În acea seară, după ce Ilinca adoarme, Andreea vine la mine în bucătărie.

— Mamă, nu știam că încă mai cânți așa… — vocea ei e blândă, dar și puțin vinovată.

— N-am încetat niciodată, doar că n-a mai avut cine să mă asculte, îi răspund încet.

Andreea mă privește lung, apoi mă ia în brațe. Pentru prima dată, simt că nu mai port povara regretelor singură.

Acum, când privesc înapoi, mă întreb: oare câți dintre noi ne-am îngropat visele sub griji, sub așteptările altora, sub tăcere? Oare nu merităm, măcar din când în când, să ne amintim cine am fost și să le arătăm celor dragi adevărata noastră față?

Poate că nu am ajuns niciodată pe scena mare, dar astăzi, în ochii Ilincăi, am simțit din nou lumina reflectoarelor. Și mă întreb: dacă ați putea da timpul înapoi, ați avea curajul să vă urmați visul, indiferent de ce ar spune ceilalți?