Piatra de mormânt pierdută: Povestea unei mame și adevărul care a zguduit satul nostru

— Cine a făcut asta? Cine a putut să-mi ia piatra de pe mormântul lui Andrei? am urlat, cu mâinile tremurânde, în mijlocul cimitirului acoperit de ceață. Era o dimineață rece de noiembrie, iar aerul mirosea a pământ reavăn și a frunze putrezite. Mă uitam neputincioasă la locul gol, unde până ieri fusese piatra de mormânt pe care am muncit ani de zile să o plătesc. O piatră simplă, dar frumoasă, cu numele lui Andrei gravat cu litere aurii, și cu o fotografie în care zâmbea așa cum numai el știa.

Nu mai aveam lacrimi. De când l-am pierdut pe Andrei, viața mea s-a transformat într-o succesiune de zile cenușii, în care singura mea alinare era să vin la mormântul lui, să-i vorbesc, să-i povestesc ce se mai întâmplă prin sat. Dar acum, cineva îmi furase și ultima legătură cu el. Am căzut în genunchi, cu palmele înfipte în pământul ud, și am început să plâng în hohote. Nu am auzit pașii care s-au apropiat de mine.

— Ivana, ce s-a întâmplat? Era Maria, vecina mea din capătul uliței, cu privirea îngrijorată. I-am arătat locul gol, incapabilă să scot vreun cuvânt. Maria s-a uitat în jur, apoi mi-a pus mâna pe umăr.

— Nu ești prima. Și la mormântul lui nea Ilie a dispărut crucea. Și la tanti Florica au furat felinarele. Ceva se întâmplă aici, Ivana.

Am simțit cum furia îmi urcă în piept. Cum să fure cineva de la morminte? Cine poate fi atât de lipsit de suflet? Am pornit spre primărie, hotărâtă să cer socoteală. Pe drum, am întâlnit-o pe doamna preoteasă, care mi-a spus cu voce joasă:

— Ivana, să nu faci scandal. Lumea vorbește că ar fi niște copii din satul vecin, dar nu avem dovezi. Să nu ne facem de râs.

Dar eu nu puteam să tac. Am intrat val-vârtej în biroul primarului, domnul Dinu, care stătea la birou cu o cafea aburindă.

— Domnule primar, vreau să știu cine a furat piatra de mormânt a fiului meu! Vreau să se facă dreptate!

A ridicat din umeri, evitându-mi privirea.

— Ivana, am auzit și eu. Am anunțat poliția, dar știi cum e, nu au oameni, nu au timp. Poate a fost cineva din afara satului, poate vreo bandă de hoți de fier vechi…

— Nu era din fier, era din marmură! am izbucnit. Cine să fure marmură?

— O să vedem ce putem face, a mormăit el, dar am simțit că nu-i pasă cu adevărat.

Am ieșit din primărie cu inima grea. Pe uliță, oamenii mă priveau cu milă, dar și cu teamă. În satul nostru, lumea nu vorbește deschis despre necazuri. Se șoptește pe la colțuri, se aruncă priviri piezișe, dar nimeni nu vrea să iasă în față. M-am simțit singură, mai singură ca niciodată.

În acea seară, nu am putut dormi. M-am tot gândit cine ar fi putut face așa ceva. Mi-am amintit de certurile cu vecinul meu, Gheorghe, care mereu se plângea că vin prea des la cimitir și că îi deranjez liniștea. Oare el să fi avut vreo legătură? Sau poate băieții lui, care umblau mereu cu tot felul de găinării?

A doua zi, am pornit să întreb lumea. Am mers la magazinul din sat, unde vânzătoarea, tanti Lenuța, mi-a spus în șoaptă:

— Ivana, am văzut o dubă albă pe la miezul nopții, acum două zile. Era parcată lângă cimitir. Nu am spus nimănui, mi-a fost frică.

— Ai văzut cine era la volan?

— Nu, dar cred că era cineva de-al nostru. Am văzut o umbră, părea a lui Costel, băiatul lui nea Vasile. Dar nu sunt sigură, să nu spui că ți-am zis!

Am plecat de acolo cu inima bătându-mi nebunește. Costel era cunoscut pentru afacerile lui dubioase. Am mers direct la casa lui. L-am găsit în curte, reparând o bicicletă.

— Costele, am nevoie să vorbesc cu tine, i-am spus, privindu-l drept în ochi.

— Ce vrei, Ivana?

— Știi ceva despre piatra de mormânt a lui Andrei? A dispărut. Cineva a furat-o.

A dat din umeri, dar i-am văzut privirea furișă.

— Nu știu nimic. Poate au furat-o țiganii din satul vecin.

— Costele, dacă ai avut vreo legătură, să știi că nu te las până nu aflu adevărul!

A râs scurt, apoi a intrat în casă, trântind ușa după el.

Zilele au trecut, iar eu nu am găsit niciun răspuns. Într-o seară, Maria a venit la mine, cu ochii înlăcrimați.

— Ivana, trebuie să-ți spun ceva. Am auzit la birt că piatra ta a fost văzută la marginea satului, în curtea lui nea Vasile. Se pare că au spart-o și au vândut-o pe bucăți la cariera de piatră.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am mers acolo, iar în spatele gardului am văzut resturi de marmură albă, cu urme de litere aurii. Am început să țip, să plâng, să lovesc poarta cu pumnii. Nea Vasile a ieșit, rușinat, și a recunoscut totul.

— Ivana, iartă-mă. Costel a făcut-o. Avea nevoie de bani. Nu am știut ce să fac. Am vrut să-ți spun, dar mi-a fost frică.

Nu am mai spus nimic. Am plecat de acolo cu sufletul gol. În acea noapte, am stat la mormântul lui Andrei, pe pământul rece, și i-am vorbit ca de obicei.

— Iartă-mă, dragul meu. Nu am putut să te apăr nici după moarte. Lumea asta e mai rea decât am crezut. Dar nu o să mă las. O să-ți fac altă piatră, chiar dacă va dura ani. Și o să spun tuturor adevărul, chiar dacă mă urăsc.

A doua zi, am mers la poliție și am spus tot ce știam. Costel a fost anchetat, iar satul a început să vorbească. Unii m-au învinuit că am făcut scandal, alții m-au susținut. Dar adevărul a ieșit la iveală, iar oamenii au început să fie mai atenți unii cu alții.

Acum, când merg la mormântul lui Andrei, nu mai plâng la fel de mult. Știu că am făcut tot ce am putut. Dar mă întreb: cât de departe suntem dispuși să mergem pentru adevăr? Și cât de mult ne costă, uneori, să nu tăcem?