De ce nu mă întâlnesc cu nimeni după divorț? Povestea unei mame care se teme să mai spere

— Mami, dar tu de ce nu te vezi cu nimeni?
Vocea lui Vlad răsună în mașină, printre sacoșele cu cumpărături și mirosul de pâine caldă. Mâinile îmi tremură ușor pe volan. Încerc să zâmbesc, dar simt cum mi se strânge stomacul. Îl privesc în oglinda retrovizoare: are treisprezece ani, ochi mari, curioși, și o maturitate care mă sperie uneori.
— Nu știu, Vlad… n-am avut timp, răspund încet, evitând privirea lui.
El nu se lasă păcălit. — Dar tu nu vrei să fii fericită? Toți colegii mei au părinți care au pe cineva. Doar tu ești mereu singură.
Mă lovește direct în piept. Singură. Cuvântul ăsta mă urmărește de când am semnat actele de divorț cu Radu, acum doi ani. Atunci am crezut că libertatea va fi dulce, că voi respira ușurată. Dar libertatea are gust de liniște apăsătoare și de așteptare care nu se termină niciodată.

Ajungem acasă. Vlad își aruncă ghiozdanul pe canapea și dispare în camera lui. Eu rămân în bucătărie, printre sacoșe și gânduri. Îmi amintesc cum era la început cu Radu: mesaje pe ascuns, fluturi în stomac, promisiuni șoptite la telefon. Apoi, încet-încet, mesajele au început să întârzie. Zilele fără răspuns au devenit săptămâni. Până într-o zi când am înțeles că nu mai vine nimic. Niciun „te iubesc”, niciun „cum a fost ziua ta?”. Doar liniște.

De atunci, mi-e frică să mai aștept. Să deschid telefonul și să văd ecranul gol. Să sper că cineva va scrie și să nu scrie nimeni. Mi-e frică să mă bucur prea tare de un început, pentru că știu cât de repede poate veni sfârșitul.

Seara, la cină, Vlad revine la subiect.
— Mami, tu chiar nu vrei să ai pe cineva? Poate ar fi mai vesel acasă…
Îl privesc lung. Îmi vine să-i spun adevărul: că mi-e teamă să nu-l dezamăgesc din nou, că nu vreau să-l văd suferind dacă cineva pleacă iar din viața noastră. Dar tac.
— Poate… Poate într-o zi, Vlad, îi spun și îi mângâi părul.

Noaptea mă găsește pe balcon, cu o cană de ceai în mână și cu ochii la luminile orașului. Îmi amintesc ultima încercare: Andrei, un coleg de la serviciu. Am ieșit la cafea, am râs, am vorbit despre copii și divorțuri. Apoi am așteptat mesajul lui. O zi. Două. O săptămână. Nimic. M-am simțit din nou mică și neînsemnată, ca o adolescentă care nu știe dacă băiatul de care îi place o va invita la dans.

Mama mă sună des și mă întreabă același lucru:
— Nu vrei să-ți refaci viața? Ești tânără, fata mea! Nu poți rămâne singură toată viața!
— Mamă, nu e așa simplu…
— Ba da! Trebuie doar să vrei! Să ieși din casă! Să te aranjezi! Să nu te mai gândești la trecut!
Dar trecutul e ca o umbră care mă urmărește peste tot: la piață, la serviciu, când îl duc pe Vlad la fotbal sau când stau singură la masă.

Într-o duminică mergem la ziua Mariei, prietena mea din liceu. Toate fetele râd, povestesc despre iubiți noi sau despre soți care le scot din minți. Eu zâmbesc fals și dau din cap. Maria mă trage deoparte:
— Tu chiar nu vrei să încerci? Uite-l pe Cătălin, e divorțat și el! Are doi copii! Poate vă potriviți…
Îi mulțumesc politicos și schimb subiectul. Nu pot să-i spun că mi-e frică să nu fiu din nou „aleasă” doar pentru că sunt singură și disponibilă, nu pentru că cineva chiar mă vede pe mine.

Într-o seară, Vlad vine la mine cu telefonul în mână:
— Uite, mami, colegul meu are două mame! Și e fericit! Poate ar trebui să încerci și tu…
Îl privesc lung și simt cum mi se umezește privirea.
— Vlad, uneori oamenii au nevoie de timp ca să-și vindece sufletul.
El oftează:
— Dar cât timp?
Nu știu ce să-i răspund.

În fiecare zi mă lupt cu gândurile mele: dacă încerc din nou și eșuez? Dacă îl fac pe Vlad să sufere? Dacă nu sunt destul de bună pentru altcineva? Dacă lumea mă judecă pentru că sunt mamă singură?

La serviciu, colegele mă întreabă:
— Ai ieșit cu cineva? Ai pe cineva?
Râd și spun că n-am timp. Dar adevărul e că n-am curaj.

Într-o seară, după ce Vlad adoarme, deschid telefonul și intru pe o aplicație de întâlniri. Privesc fețele străinilor: unii zâmbesc forțat, alții par triști sau obosiți ca mine. Scriu un mesaj scurt unui bărbat care pare sincer. Aștept răspunsul cu inima strânsă. Trec două ore și nimic. Închid aplicația și plâng în tăcere.

A doua zi dimineață găsesc un mesaj: „Bună dimineața! Ce faci?” Zâmbesc amar și răspund politicos, dar deja simt cum se ridică zidurile în jurul inimii mele.

Poate într-o zi voi avea curaj să las zidurile jos. Poate într-o zi voi putea să-i spun lui Vlad adevărul: că mi-e teamă să mai sper.

Dar oare câte mame ca mine trăiesc cu frica asta? Oare câte femei așteaptă un mesaj care poate nu va veni niciodată? Și cât timp trebuie să treacă până când ne vom da voie din nou să fim fericite?