Am lăsat-o pe mama la azil. Oare voi putea vreodată să mă iert?

— Nu mă lăsa aici, Andrei, te rog… vocea mamei răsuna slab, ca un ecou într-o cameră prea mare și prea rece. Mâinile ei tremurau, iar ochii, altădată atât de vii, se umpluseră de o spaimă pe care nu o mai văzusem niciodată. M-am uitat la asistenta care aștepta lângă ușă, cu un zâmbet forțat, și am simțit cum mi se strânge inima.

— Mamă, nu am de ales… Nu mai pot singur. Tu ai nevoie de ajutor, iar eu… eu nu mai fac față, am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Adevărul e că nu mai eram omul care să poată avea grijă de ea. După ce tata a murit, totul a căzut pe umerii mei. Sora mea, Irina, e plecată în Italia de zece ani și ne sună doar de sărbători. Eu am rămas aici, în București, cu un job stresant și doi copii mici. Mama a început să uite lucruri simple: unde pune cheile, dacă a stins aragazul, cum mă cheamă uneori. Într-o zi a ieșit din casă în papuci și pijama și s-a rătăcit pe stradă. Vecinii au găsit-o plângând la colțul blocului.

Am încercat să o îngrijesc acasă. Am angajat o femeie să vină câteva ore pe zi, dar nu era suficient. Mama se simțea tot mai pierdută, iar eu tot mai vinovat că nu pot face mai mult. Într-o noapte am auzit-o plângând în camera ei: „Doamne, ia-mă la Tine, nu vreau să fiu o povară pentru copilul meu.” Atunci am știut că trebuie să iau o decizie.

Când am vizitat azilul „Sfânta Ana”, mi s-a părut curat și liniștit. Personalul părea amabil, camerele erau luminoase, iar în curte câteva bătrâne jucau table la umbră. Dar totul părea străin și rece față de casa noastră mică din Drumul Taberei, unde mama făcea cozonaci și îmi spunea povești despre copilăria ei la țară.

— Andrei, nu mă lăsa aici… a repetat mama, cu vocea stinsă.

Am înghițit în sec și am încercat să-i zâmbesc.

— O să vin des, promit. O să vezi că o să-ți faci prietene aici.

Dar știam că nu crede niciun cuvânt. Și nici eu.

După ce am semnat actele și am ieșit pe poarta azilului, m-am oprit pe trotuar și am izbucnit în plâns. Am simțit că mi-am trădat mama, femeia care m-a crescut singură după ce tata a murit într-un accident de muncă. Mi-am amintit cum stătea nopți întregi lângă patul meu când aveam febră sau cum îmi cosea hainele rupte ca să nu râdă copiii de mine la școală.

În zilele următoare am mers la serviciu ca un robot. Colegii m-au întrebat dacă sunt bine, dar nu puteam spune nimănui ce simt cu adevărat. Seara mă uitam la poze vechi cu mama tânără, râzând la masa din bucătărie. Copiii mei mă întrebau unde e bunica și le spuneam că e la „spital”, că are nevoie de odihnă.

Irina m-a sunat după două săptămâni.

— Cum e mama? m-a întrebat fără prea mult interes.

— E la azil. N-am mai putut singur…

— Și ce vrei să fac? Să-mi las copiii aici și să vin acasă? Tu ești acolo, tu trebuie să te ocupi! a răbufnit ea.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Nu e corect! Toată viața ai fugit de responsabilități! Eu am rămas aici cu totul pe cap!

— Nu e vina mea că tu ai ales să rămâi! a trântit ea telefonul.

M-am simțit mai singur ca niciodată.

În fiecare duminică mergeam la mama. De fiecare dată mă întâmpina cu aceeași privire pierdută.

— De ce nu mă iei acasă? Ce-am făcut rău?

Nu aveam răspunsuri. Îi aduceam prăjituri sau flori, dar nu reușeam să-i alin dorul de casă. Uneori o găseam privind pe geam ore întregi sau vorbind singură cu poza tatei.

Într-o zi am găsit-o plângând în pat.

— Nu mai vreau nimic… Mi-e dor de casa mea… Mi-e dor de tine copil…

Am ieșit pe hol și m-am prăbușit pe o bancă. O asistentă s-a apropiat de mine.

— Nu vă învinovățiți atât de tare… Mulți copii trec prin asta. E greu pentru toată lumea.

Dar nu era greu pentru toată lumea — era greu pentru mine și pentru mama mea.

Seara aceea am dormit prost. M-am gândit dacă nu cumva ar trebui să renunț la job și să o iau acasă. Dar cum? Cu doi copii mici, rate la bancă și o soție care abia face față stresului? Cum să aleg între mama care m-a crescut și familia mea?

La serviciu eram tot mai absent. Șeful m-a chemat la el:

— Andrei, ai probleme acasă? Dacă ai nevoie de timp liber…

— Nu pot… Trebuie să muncesc…

Acasă soția mea încerca să mă încurajeze:

— Ai făcut tot ce ai putut. Nu te mai pedepsi atât…

Dar nu puteam să scap de sentimentul că am abandonat-o pe mama exact când avea cea mai mare nevoie de mine.

Într-o duminică ploioasă am găsit-o pe mama stând pe un scaun lângă ușă, cu geanta pregătită.

— M-ai venit să mă iei acasă?

Am simțit un nod în gât.

— Nu pot, mamă… încă nu pot…

A oftat adânc și s-a uitat în gol.

De atunci vizitele mele au devenit tot mai dureroase. Mama slăbea pe zi ce trece, iar eu mă simțeam tot mai mic în fața propriei mele neputințe.

Acum stau singur în bucătărie și mă uit la poza ei din tinerețe. Îmi aud copiii râzând în camera alăturată și mă întreb: oare există vreo alegere corectă când vine vorba de părinții noștri? Oare voi putea vreodată să mă iert pentru ziua aceea? Voi reuși vreodată să scap de vinovăția asta care mă apasă în fiecare clipă?