Am plecat din satul meu și m-am mutat la București ca să fiu aproape de fiicele mele, convinsă că la bătrânețe o să ne fie mai ușor tuturor. N-a trecut mult și am început să aud tot mai des cuvinte care m-au sfâșiat: „siguranță”, „supraveghere”, „centru”, de parcă viața mea se strânsese dintr-odată într-o cameră cu program de vizită. În clipa în care am simțit că nu mă mai întreabă ce vreau eu, ci doar decid pentru mine, am înțeles că trebuie să-mi apăr singură demnitatea, chiar dacă asta înseamnă să-mi supăr copiii.