Vocea lui Andrei din gară: Povestea unei văduve care nu poate renunța la trecut

— Nu mai e vocea lui, mamă! Nu mai e…

M-am oprit brusc în mijlocul peronului, cu umbrela tremurând în mâna stângă și lacrimile amestecându-se cu ploaia rece de octombrie. Oana, fiica mea, mă privea neputincioasă, încercând să mă tragă departe de difuzoarele care urlau acum o voce nouă, străină, fără suflet.

— Hai acasă, te rog! Nu mai are rost…

Dar eu nu puteam pleca. Nu încă. De când Andrei s-a stins, acum șase luni, singurul lucru care mă ținea întreagă era să vin aici, în fiecare seară, și să-i ascult vocea anunțând trenurile: „Trenul InterRegio 1745 sosește la linia 2…” Era ca și cum ar fi fost încă viu, ca și cum ar fi păzit gara asta veche și pe mine odată cu ea.

În noaptea aceea, când am auzit pentru prima dată altă voce, am simțit că mi se rupe ceva în piept. Am început să tremur și să strig la angajații gării:

— Unde e vocea lui Andrei? Ce-ați făcut cu ea?

Un băiat tânăr, cu ochii obosiți și uniforma mototolită, a încercat să mă liniștească:

— Doamnă, s-au schimbat sistemele. Acum avem anunțuri automate… Nu mai folosim înregistrările vechi.

— Dar nu puteți să le puneți la loc? Pentru mine… pentru el?

S-a uitat la mine ca la o nebună. Poate chiar eram. Dar nu-mi păsa. Am plecat acasă cu Oana trăgându-mă de braț și cu sufletul golit de orice speranță.

Acasă, totul mirosea a Andrei: pijamaua lui pe fotoliu, cana de ceai uitată pe masă, radioul vechi care bâzâia încet pe Radio România Actualități. Oana a încercat să mă facă să mănânc ceva.

— Mamă, trebuie să mergi mai departe. Tata nu s-ar fi vrut să te pierzi așa…

— Tu nu înțelegi! Tu ai viața ta, ai pe cineva lângă tine. Eu nu mai am nimic!

A izbucnit în plâns și a trântit ușa camerei ei. M-am prăbușit pe canapea și am început să răscolesc cutia cu vechituri: poze cu Andrei tânăr, scrisori de dragoste din armată, biletul nostru de tren spre mare din ’89. Am găsit și un stick USB pe care scria cu pixul: „Vocea lui Andrei – arhivă gară”.

Mi-am amintit cum îl rugasem să-mi aducă acasă o înregistrare cu el anunțând trenurile. „Să ai ceva de la mine când n-oi mai fi”, glumise el atunci. Am pus stick-ul în laptop și am apăsat play. Vocea lui caldă a umplut camera:

„Trenul Regio 3002 pleacă în două minute spre București Nord…”

Am izbucnit în hohote de plâns. Mi-am jurat că nu mă voi lăsa până nu voi auzi din nou vocea lui în gară.

A doua zi m-am dus la directorul gării, domnul Popescu, un bărbat grizonat care-l cunoscuse bine pe Andrei.

— Doamnă Ionescu, îmi pare rău… Regulile vin de sus. Nu mai putem folosi înregistrările vechi.

— Dar pentru mine? Pentru memoria lui? Pentru toți cei care l-au iubit?

A oftat adânc.

— Înțeleg durerea dumneavoastră… Dar nu depinde doar de mine.

Am început să strâng semnături de la navetiștii care-l știau pe Andrei. Unii își aminteau cum îi ajuta cu bagajele sau le spunea glume la microfon. Alții doar dădeau din umeri: „Asta e lumea nouă, doamnă…”.

Oana s-a supărat pe mine:

— Mamă, te faci de râs! Tata nu s-ar fi vrut să-ți pierzi mințile pentru o voce!

— Tu n-ai iubit niciodată așa! Tu n-ai pierdut tot!

Am rămas singură cu semnăturile mele și cu stick-ul USB pe care îl ascultam obsesiv noaptea.

Într-o zi, am primit un telefon de la domnul Popescu:

— Doamnă Ionescu… Am vorbit cu cei de la Regională. Putem face o excepție: la aniversarea gării, vom difuza din nou vocea lui Andrei pentru o zi.

Am izbucnit în plâns de fericire. În ziua aceea, gara era plină de lume și de flori. Când am auzit din nou vocea lui Andrei răsunând peste peron, mi s-a părut că timpul s-a oprit. Oana m-a luat de mână și mi-a șoptit:

— Îmi pare rău că n-am înțeles…

Am plâns împreună, pentru prima dată după mult timp.

Acum vin mai rar la gară. Știu că trebuie să-l las pe Andrei să plece. Dar încă mă întreb: cât timp trebuie să treacă până când durerea devine doar amintire? Și oare e greșit să vrei să păstrezi vie vocea celui iubit într-o lume care uită atât de repede?