„Am plecat să muncesc în Italia când fiica mea avea 12 ani. Acum are 32 și nu mă poate ierta că am lăsat-o singură…”

— Nu vreau să mai aud de tine! Ai ales banii în locul meu! — vocea Anei răsună prin telefon, rece, tăioasă, ca o lamă care-mi taie sufletul.

Stau pe marginea patului din garsoniera mea mică din București, cu telefonul strâns în palmă. Îmi simt inima bătând haotic, ca atunci când eram tânără și fugeam de acasă să scap de țipetele tatălui ei beat. Am 59 de ani, dar în momentele astea mă simt ca o fetiță speriată, prinsă între ziduri reci.

Ana are 32 de ani acum. Nu ne-am văzut de aproape doi ani. Ultima dată când a venit la mine, a stat pe marginea scaunului, cu mâinile încrucișate la piept și privirea fixată în podea. Nu m-a privit nici măcar o dată în ochi. Am încercat să-i spun că mi-a fost greu, că nu am avut de ales, dar cuvintele s-au blocat undeva între gât și suflet.

Totul a început cu mult timp în urmă. Aveam doar 27 de ani când am născut-o pe Ana. Eram tânără, plină de speranțe, dar și de frici. Soțul meu, Sorin, era deja prins în mrejele alcoolului. În fiecare seară venea acasă mirosind a rachiu ieftin și a dezamăgire. Încercam să-l ajut, să-l salvez, dar el se afunda tot mai tare. Când Ana avea trei ani, am strâns din dinți și am divorțat. N-a fost ușor. Lumea mă judeca: „Cum să-ți lași bărbatul? Copilul are nevoie de tată!” Dar ce fel de tată era Sorin?

Am rămas singure într-un apartament mic din Drumul Taberei. Salariul meu de vânzătoare abia ne ajungea pentru chirie și mâncare. Fostul soț nu plătea pensie alimentară — nu lucra nicăieri. Într-o iarnă, am primit somație de la asociație: aveam datorii la întreținere de aproape un an. M-am dus la șeful meu și l-am rugat să-mi dea un avans. M-a privit cu milă și mi-a spus:

— Maria, nu pot… Nici mie nu-mi ajung banii.

În acea noapte am plâns până dimineața. Ana dormea lângă mine, cu mânuța pe obrazul meu. Atunci am decis că trebuie să fac ceva. Am început să caut anunțuri pentru muncă în străinătate. Toată lumea vorbea despre Italia: „Acolo se câștigă bine! Poți trimite bani acasă!”

Când i-am spus Anei că trebuie să plec, avea 12 ani. Era deja o fetiță serioasă, cu ochii mari și triști.

— Mami… tu chiar trebuie să pleci? — m-a întrebat într-o seară, cu vocea tremurândă.

— Da, puiule… Nu avem altă soluție. O să vin cât pot de des acasă și o să vorbim la telefon.

— Dar eu cu cine rămân?

— Cu bunica… O să ai grijă de ea și ea de tine.

A dat din cap încet, dar am văzut lacrimile cum îi curg pe obraji. Mi-a fost mai greu decât orice altceva pe lume să-mi împachetez bagajul și să plec spre autocarul care ducea spre Roma.

Anii au trecut greu acolo. Am lucrat ca menajeră la o familie bogată din Milano. Dormeam într-o cameră micuță, iar dorul de Ana mă rodea în fiecare zi. Trimiteam bani acasă lunar: pentru hainele ei, pentru rechizite, pentru chirie. De Crăciun îi trimiteam pachete cu dulciuri și jucării scumpe — încercam să compensez absența mea cu lucruri materiale.

Vorbeam la telefon aproape zilnic la început. Dar după câțiva ani, Ana a început să răspundă tot mai rar. Când veneam acasă vara, o găseam schimbată: tăcută, retrasă, cu privirea pierdută în ecranul telefonului.

— Ce faci, mami? Cum e la școală?

— Bine…

— Ai prieteni noi?

— Da…

Nu-mi spunea niciodată nimic despre ea. Parcă eram două străine care locuiau sub același acoperiș doar câteva zile pe an.

Când a terminat liceul, am venit special acasă pentru festivitate. Am stat în spatele mulțimii și am plâns când am văzut-o primind diploma. După ceremonie, s-a apropiat de mine și mi-a spus:

— Mulțumesc pentru bani… Dar nu ai fost aici când am avut nevoie de tine.

M-a durut mai tare decât orice palmă.

Anii au trecut și Ana a intrat la facultate în București. Eu am rămas încă doi ani în Italia ca să-i pot plăti chiria și taxele universitare. Când m-am întors definitiv acasă, Ana era deja adult — independentă, rece, distantă.

Am încercat să reconstruiesc relația noastră: i-am gătit mâncărurile preferate din copilărie, am invitat-o la plimbări prin parc, i-am cumpărat cadouri mici fără motiv. Dar ea nu voia decât să stea cât mai puțin cu mine.

Într-o zi, după ce i-am spus că mi-e dor de ea și că aș vrea să petrecem mai mult timp împreună, mi-a răspuns:

— Tu ai ales să fii mamă doar prin telefon și prin pachete cu bani! Eu am crescut singură!

Am rămas fără replică.

Acum stau aici, în garsoniera mea micuță, cu pozele Anei pe perete și cu sufletul golit de atâta dor și vinovăție. Mă întreb dacă am făcut bine sau rău… Dacă sacrificiul meu a meritat… Dacă era mai bine să rămân lângă ea și să tragem împreună greul vieții…

Poate că banii nu pot cumpăra dragostea unui copil… Poate că unele răni nu se vindecă niciodată…

Oare câți dintre voi ați trecut prin asta? Ce ați fi ales în locul meu?