I-am primit în casa mea ca să nu ajungă pe drumuri, iar după câteva luni am ajuns să mă simt străină în propriul apartament
Îmi amintesc perfect ziua în care nora mea mi-a mutat borcanele din bucătărie și mi-a spus, cu un zâmbet rece, că „așa e mai practic”, de parcă eu eram musafiră la mine acasă. I-am primit pe fiul meu și pe soția lui când au rămas fără serviciu și nu mai puteau plăti chiria, dar încet-încet au început să se poarte ca niște stăpâni, iar eu am ajuns să calc prin propria casă cu teamă și nod în gât. Când, în sfârșit, și-au găsit un apartament și au plecat, am rămas cu liniștea pe care o visasem, dar și cu o rană pe care încă nu știu dacă o să o pot închide vreodată.