Am ajuns să trăiesc ani întregi între rușine, nervi și tăceri grele, pentru că sora soțului meu ne cerea bani, cadouri și timp de parcă i se cuveneau. Când a vrut să ne lase copiii la ușă, neanunțat, exact în mijlocul programului de lucru, am spus pentru prima dată „nu” și de acolo a explodat tot. A fost urât, sincer, dar în haosul ăla eu și soțul meu am înțeles că ajutorul oferit din suflet nu poate fi transformat în datorie de familie.