Mi-am trăit copilăria ca fiind copilul invizibil al familiei, mereu în umbră, mereu „cea de ajutor” pentru mama și fratele meu bolnav. Povara responsabilităților m-a apăsat până în ziua când am plecat fără să privesc înapoi, cu sufletul rupt între vină și libertate. Astăzi, după ani, încă mă întreb dacă am avut dreptul să mă aleg pe mine și nu familia, și dacă vreodată cineva mă poate înțelege.