Mă numesc Mariana, am 68 de ani și am crescut-o singură pe fiica mea, Andreea. De când a plecat de acasă, simt că nu mai am rost, iar fiecare încercare de a mă apropia de ea pare să o îndepărteze și mai tare. Mă doare să fiu numită „toxică”, când tot ce vreau este să-i fie bine.
Sunt Andreea, fiica cea mare a unei familii din Ploiești. De mică am fost nevoită să-mi asum roluri de adult, să am grijă de sora mea și să fiu sprijinul mamei, chiar dacă asta m-a făcut să mă pierd pe mine însămi. Acum, când sora mea cea mică mă sună plângând și își cere iertare pentru tot ce a făcut mama, mă întreb dacă vreodată vom reuși să fim cu adevărat libere.
Sunt Irina și am 40 de ani, dar încă trăiesc cu mama mea, o femeie care nu știe să mă lase să respir. Viața mea a fost mereu o luptă între dorința de libertate și teama de a-i provoca suferință. Îmi doresc o familie și prieteni, dar mă simt captivă într-o relație sufocantă, din care nu știu cum să ies.
Viața mea s-a transformat într-o luptă între ceea ce am fost învățată și ceea ce mi se cere acum. Mama, care mereu mi-a spus să nu depind de nimeni, a ajuns să depindă de mine pentru orice. Între frustrări, vinovăție și dorința de a-mi trăi propria viață, mă întreb dacă e corect să port singură această povară.
