Sunt Elena. Niciodată nu voi uita ziua în care nepoata mea, fără să știe cât de tare mă va durea, mi-a spus că fiii mei vor să mă ducă la azil. Din acel moment, totul s-a schimbat, iar azi trăiesc singură, dar cu fruntea sus și cu întrebarea dacă familia chiar înseamnă totul.
Mă numesc Jana și am auzit, fără să vreau, cum fiica mea și ginerele ei plănuiesc să mă ducă la azil. Am fost mereu stâlpul familiei, dar acum mă simt o povară. Povestea mea e despre trădare, speranță și regăsirea demnității când totul pare pierdut.
Sunt Elena și am 68 de ani. Tocmai am hotărât să-mi vând apartamentul și să mă mut la un cămin de bătrâni, dar nu vreau să-i dau fiicei mele niciun ban. Mă macină gândul dacă fac bine sau rău și am nevoie de părerea voastră.
Într-o seară ploioasă, am adus în discuție subiectul azilului pentru tata. M-am simțit sfâșiată între nevoile fiului meu și grija pentru bătrânul care m-a crescut. Povestea mea e despre alegeri imposibile, vinovăție și dragostea care ne ține împreună chiar și când nu mai știm ce e corect.
Am strâns valiza la piept, cu lacrimi șiroind pe obraji, convinsă că Maria mă duce la azil. Am simțit cum lumea mea se prăbușește, trădată de propriul meu copil. Povestea mea e despre frică, neîncredere și cât de greu e să fii bătrân într-o lume care nu mai are răbdare cu tine.
