Am aflat într-o seară obișnuită că bărbatul cu care am împărțit doisprezece ani de viață își găsise refugiu în brațele alteia, iar ce m-a durut cel mai tare n-a fost doar trădarea, ci felul în care mi-a spus că eu dispărusem demult din căsnicia noastră. M-am prăbușit, apoi m-am uitat pentru prima dată sincer la viața mea: la oboseala care mă uscase, la singurătatea în care crescusem copiii aproape singură și la femeia pe care nici eu nu o mai vedeam în oglindă. După câteva ședințe de psiholog, am găsit curajul să-i propun terapie de cuplu, nu ca să repar cu orice preț, ci ca să aflu dacă mai există ceva viu între noi sau dacă trebuie să învăț, în sfârșit, să plec.