Mă ascund la serviciu ca să scap de soțul meu – Povestea unei femei care nu mai găsește liniștea acasă

— Iar vii târziu, Maria? Ce, la serviciu e mai bine ca acasă?
Vocea lui Mihai răsună ca un ciocan în liniștea apartamentului nostru din Drumul Taberei. Mă opresc în prag, cu geanta atârnând grea pe umăr și cu inima bătându-mi nebunește. Îmi vine să fug, să mă ascund, să nu mai aud niciodată tonul ăsta acru, plin de reproșuri. Dar nu pot. Sunt acasă. Sunt nevasta lui Mihai de doisprezece ani și parcă fiecare an a pus încă o cărămidă între noi.

— Am avut mult de lucru, Mihai, răspund încet, evitând să-l privesc în ochi. Știu că orice aș spune va fi folosit împotriva mea.

— Da, sigur, mult de lucru… Poate că-ți place mai mult printre colegii tăi decât cu mine!
Nu-i răspund. Mă strecor spre bucătărie, unde găsesc vase nespălate și firimituri pe masă. Îmi vine să plâng. Nu pentru mizerie, ci pentru că nu mai simt nimic. Nici dragoste, nici ură. Doar un gol care mă apasă în piept.

Adevărul e că biroul meu din Pipera a devenit refugiul meu. Acolo nu mă ceartă nimeni că am uitat să cumpăr pâine sau că am lăsat lumina aprinsă. Acolo pot să fiu Maria – contabilă, colegă, om – nu doar „nevasta lui Mihai”. La muncă râd cu Andreea și cu Vlad, povestim despre filme și vacanțe, iar uneori mă trezesc zâmbind fără motiv. Dar când se apropie ora 18:00, stomacul mi se strânge. Știu că trebuie să mă întorc acasă.

Într-o seară, după ce Mihai a adormit cu televizorul urlând la știri, m-am uitat lung la el. Era același bărbat cu care am dansat la nunta noastră din Câmpina, același care mi-a adus flori când am pierdut primul copil. Dar acum nu mai recunoșteam nimic din omul ăla blând. Parcă totul s-a schimbat după ce a rămas fără serviciu acum trei ani. S-a închis în el, apoi a început să mă controleze pe mine: unde merg, cu cine vorbesc, de ce zâmbesc la telefon.

— Maria, tu nu vezi că nu-ți pasă? Nici nu mai stai cu mine!
Îmi aruncase într-o zi vorbele astea ca pe niște pietre. Și poate avea dreptate. Poate chiar nu-mi mai pasă. Dar cum să-ți pese când fiecare discuție se transformă într-o ceartă? Când orice gest e interpretat greșit?

Am încercat să vorbesc cu el:
— Mihai, hai să mergem la un consilier de cuplu…
— Nu-s nebun! Tu ai nevoie de psiholog, nu eu!

Am renunțat. Am început să stau tot mai mult peste program la serviciu. Seful meu, domnul Popescu, m-a întrebat într-o zi dacă totul e bine acasă. Am zâmbit fals:
— Da, doar mult de lucru…

Dar adevărul era altul: mă ascundeam. Mă ascundeam de Mihai, de certuri, de reproșuri, de mine însămi.

Într-o vineri seară am ieșit cu Andreea la o cafea după muncă. Am râs ca două adolescente și pentru prima dată după mult timp m-am simțit vie.
— Maria, tu chiar ești fericită? m-a întrebat ea brusc.
Am tăcut. Nu știam ce să răspund.

Acasă m-a așteptat Mihai cu ochii roșii de la băutură:
— Unde ai fost? Cu cine?
Am simțit cum mă sufoc.
— Cu Andreea! Am băut o cafea!
— Minți! Sigur ai pe altcineva!

A izbucnit un scandal monstruos. Vecinii au bătut în țeavă. Am plâns până am adormit pe canapea.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe frigider: „M-am dus la maică-mea. Să vezi cum e să fii singură!”
Am simțit un val de ușurare și vinovăție în același timp. Am stat toată ziua în liniște și m-am gândit: oare chiar asta vreau? Să fiu singură? Sau doar să scap de el?

Mama m-a sunat seara:
— Mamă, ce se întâmplă între voi? De ce nu vii mai des pe la noi?
N-am avut curaj să-i spun adevărul. Că mi-e rușine că nu mai pot salva nimic din căsnicia mea. Că mă simt captivă într-un apartament care miroase a dezamăgire și a vise frânte.

Au trecut două săptămâni până s-a întors Mihai. Nu ne-am spus nimic. Ne-am evitat ca doi străini care împart aceeași garsonieră din inerție.

Într-o seară l-am auzit plângând în baie. M-a durut sufletul pentru el, dar nu am putut intra să-l consolez. Parcă eram doi naufragiați pe aceeași insulă pustie.

La serviciu am început să stau tot mai mult peste program. Colegii au început să glumească:
— Maria, tu dormi aici?
Râdeam și eu, dar râsul meu era gol.

Într-o zi Vlad mi-a spus:
— Dacă ai nevoie să vorbești cu cineva… eu sunt aici.
Am simțit cum mi se umezește privirea.

Acum stau la birou și scriu povestea asta pe un colț de hârtie veche. Nu știu dacă voi avea vreodată curajul să plec sau dacă voi rămâne aici, ascunsă printre facturi și dosare, doar ca să nu-l mai aud pe Mihai întrebând „De ce vii târziu?”.

Mă întreb: câte femei din România trăiesc ca mine? Câte dintre noi ne ascundem la serviciu doar ca să avem puțină liniște? Oare chiar merităm viața asta sau putem spera la ceva mai bun?