Am întrebat-o pe doamna Viorica cum reușește să trăiască singură la 70 de ani, fără soț și cu copii care nu o vizitează niciodată. Povestea ei m-a zguduit.

— Nu ți-e greu, doamna Viorica? Să stai singură, fără nimeni prin preajmă?

Întrebarea mi-a scăpat printre buze într-o seară ploioasă de noiembrie, când am trecut pe la ea cu niște prăjituri de casă. Mirosea a ceai de tei și a vechi, iar în sufrageria mică, tapetată cu fotografii alb-negru, timpul părea că s-a oprit. Viorica s-a uitat la mine cu ochii ei albaștri, adânci, și a zâmbit trist.

— Greu? Nu știu dacă mai simt greul, dragă. E ca o haină veche pe care o porți zi de zi și nu-ți mai dai seama că te strânge.

Am lăsat prăjiturile pe masă și m-am așezat lângă ea. Îmi amintesc perfect prima zi când am venit la birou, tânără și nesigură, iar ea m-a luat sub aripa ei. M-a învățat tot ce știa, fără să se teamă că îi voi lua locul. După pensionare, a venit rar pe la birou, dar niciodată nu s-a plâns. Acum însă, privind-o în lumina slabă a veiozei, am simțit că ascunde ceva mult mai greu decât singurătatea.

— Copiii tăi… Nu vin niciodată?

A oftat adânc și a privit spre fereastră, unde ploaia bătea ritmic.

— Nu. Nici măcar de Crăciun. Au viețile lor. Poate că așa e firesc.

Am simțit un nod în gât. Știam că are doi copii, un băiat și o fată, amândoi plecați din țară de ani buni. Soțul ei murise acum zece ani, iar de atunci casa rămăsese tăcută.

— Dar nu-ți lipsesc? Nu te doare?

A zâmbit amar.

— M-au durut multe la viața mea. Poate că și eu am greșit. Am fost mereu exigentă cu ei, am vrut să fie cei mai buni. Poate prea mult. Când au crescut, au fugit cât au putut departe de mine și de tot ce însemna acasă.

Mi-am amintit de mama mea, care mă suna zilnic să mă întrebe dacă am mâncat sau dacă mi-e frig. De certurile noastre mărunte și de dorul care mă apuca uneori fără motiv. Am privit-o pe Viorica cu alți ochi.

— Ți-au spus vreodată că te iartă?

A dat din cap încet.

— Nu cred că au ce să ierte. Sau poate nu vor să recunoască. Ne scriem rar, câte un mesaj scurt: „Sunt bine”, „Sper că ești sănătoasă”. Atât.

Am simțit nevoia să spun ceva, dar cuvintele mi s-au blocat în piept. În schimb, am întrebat:

— Și nu te gândești să le scrii tu mai des? Să le spui ce simți?

A râs scurt.

— Ce să le spun? Că mi-e dor? Că îmi pare rău? Cuvintele astea nu se mai aud după atâția ani de tăcere. Și-apoi… poate că le e mai bine fără mine.

Am privit în jur: rafturi pline cu cărți vechi, un televizor mic pe care rula mereu știrile, o vază cu flori uscate pe masă. Totul părea împietrit în timp.

— Ți-e frică de bătrânețe?

S-a uitat lung la mine.

— Mi-e frică doar să nu uit cine sunt. Să nu devin o umbră care bântuie prin propria casă. Dar altfel… bătrânețea e ca o iarnă lungă: dacă ai lemne și ceai cald, trece.

Am stat mult în seara aceea la ea. Am vorbit despre vremurile bune de la birou, despre colegii care au plecat sau s-au pierdut pe drum. Mi-a povestit cum a crescut singură doi copii după ce soțul ei a avut un accident la combinat și a rămas paralizat ani întregi înainte să moară.

— Am muncit ca un cal, să nu le lipsească nimic. Poate că n-am știut să-i iubesc altfel decât muncind pentru ei. Poate că n-am avut timp să-i ascult când aveau nevoie.

Am simțit cum mi se strânge inima. Câte mame din România nu trăiesc aceeași poveste? Femei care au sacrificat totul pentru copii și care acum își beau ceaiul singure într-o cameră rece.

— Dacă ai putea da timpul înapoi, ai face altfel?

A zâmbit trist.

— Aș încerca să fiu mai blândă. Să-i țin mai mult în brațe și mai puțin la lecții. Dar cine știa atunci? Eram tânără și speriată…

Când am plecat, ploaia se oprise. Pe drum spre casă m-am gândit mult la ea și la copiii ei care nu mai vin acasă nici măcar de sărbători. M-am întrebat dacă nu cumva fiecare dintre noi ajunge, mai devreme sau mai târziu, să plătească pentru greșelile trecutului.

Acum, când mă uit în oglindă și văd primele fire albe, mă întreb: oare știm vreodată cât rău putem face cu cele mai bune intenții? Oare e prea târziu să reparăm ce-am stricat?