Întoarcerea la rădăcini: povestea unei profesoare de limba română între două lumi

— Roxana, ce-ai făcut, fata mamei? Nici nu m-ai mai sunat de săptămâni bune!
Vocile răsunau agitate de la bucătărie până la ușa de la intrare. Tatăl meu, Nicolae, se aplecase peste masa mică acoperită cu mușama galbenă, tăind cu răbdare două tăvi de plăcintă cu mere. Mama, Mariana, cu mâinile încăroșate de făină, mă privea peste ochelari cu aceeași privire care mă liniștea când eram mică, dar mă și copleșea uneori cu toată așteptarea de pe lume. Un miros dens de ciorbă de perișoare și cozonac proaspăt făcea apartamentul să se simtă mai mic, mai sufocant decât de obicei.

— Mamă, n-a fost timp… Am avut de corectat testele, anunțuri la inspectorat, ședințe cu părinții… săptămânile trec pe nesimțite, am mormăit.

În sufrageria împodobită cu ștergare și fotografii vechi, rudele se adunau bucuroase: unchiul Costel, plin de bancuri vechi, verișoara Larisa cu brațul după geantă, bunica pe fotoliu cu baticul gri, ochii deja în lacrimi de cât se bucură că sunt acasă. Mă simțeam ca un actor care intră pe o scenă străină; fiecare îmbrățișare, fiecare întrebare, parcă dublate de o curiozitate amară: „Cu cine o veni fata asta?”, „O mai fi pus deoparte ceva bani?”, „Oare de data asta ne zice de vreun logodnic?”

Dar nu, iar și iar aceleași răspunsuri, aceleași priviri încruntate.
— Roxana, ce faci tu la București? Ce salariu are un profesor? Nu te-ai săturat să stai cu chirie, între străini?
O clipă m-am pierdut în mirosul de cozonac și în sunetul glasurilor, lăsând nostalgia să mă ducă înapoi, la zilele când credeam că „acasă” va fi mereu același loc.

Unchiul Costel nu a rezistat prea mult fără să atace:
— Măi, Roxană, tu ai 34 de ani! Pe vremea asta mama ta avea doi copii și lucra la fabrică. Nu te gândești și tu la viitorul tău? Să nu ajungi să vorbești singură prin București!
Râsete răzlețe. Mă strângea fiecare replică ca o haină prea mică.

— Uite, eu nu cred că toată lumea trebuie să se mărite de tânără, am replicat încet, încercând să-mi păstrez calmul. Eu iubesc meseria mea. Mă simt utilă, chiar dacă nu sunt bogată.

Verișoara Larisa m-a privit cu un aer superior:
— Roxana, ce e folosul să ești utilă, dacă nu ai un bărbat lângă tine? Parcă pe nimeni nu interesează dacă profesorii sunt „utili” sau nu. Fă-ți și tu un rost. Un serviciu la bancă, la primărie… nu găsești cineva care să-ți aducă și un ban bun în casă?

Răspunsurile lor mi se rostogoleau în minte, ca niște pietre care strivesc tot ce credeam că sunt. Eu, Roxana, profesoara de limba română, admirată de elevi pentru pasiunea și răbdarea cu care le explic „Luceafărul”, reduse aici la „fata fără rost”, „profesoara săracă și singură”.

— Ești atât de departe de noi, Roxana, a intervenit bunica aproape șoptit. Uită-te la verișoara ta: i-a dăruit soțului doi copii și au casă. Tu tot singură? Pentru cine te trudesti?

Am simțit cum îmi tremură mâinile. Am încercat să zâmbesc, să ascund întreaga neliniște, dar nu mai puteam. Din mine ieșea totul, pe nerăsuflate:

— Pentru cine? Pentru mine, bunico. Pentru ceea ce simt și cred. Pentru că, deși nu am bani mulți, am tineri care vin la mine pe holul liceului să spună că au început să citească datorită mie. Pentru că mă simt vie între rafturile acelea de cărți prăfuite. Pentru că nu sunt fericită cu orice preț al tradițiilor care nu-mi aparțin.

— Asta e mândrie, Roxano, intervine Costel, dând din cap. Dar mândria nu ține de cald, să știi! O să treacă și tinerețea, și după…?

Prânzul s-a derulat în tensiune, cu pahare ciocnite de formă și farfurii răsturnate în tăcere. Am simțit cum fiecare furculiță lăsată din mână ascunde dezamăgiri care s-au tot adunat între mine și ai mei.

Seara, când toți ceilalți s-au retras, eu rămăsesem cu mama la bucătărie. Făcea ordine machinal, ștergând masa mereu, ca și cum ar fi vrut să șteargă și discuțiile grele dintre noi.

— Mamă, de ce nu pot să fiu ca ei? De ce simt că aparțin altor vremuri, altor locuri chiar și aici, unde am crescut?

Mama s-a așezat lângă mine, cu palmele ei crăpate de atâta muncă peste mâinile mele:
— Nu trebuie să fii ca ei, fata mea. Dar poate nici ei nu știu altceva. Știi, dacă nu te văd cu casă, cu soț, cred că n-ai reușit. Poate nu așa se măsoară reușita, dar pentru noi asta era totul.

— Simt că nu mai există cale spre casa asta care să fie și a mea, am șoptit.

Mama a oftat:
— Fiecare avem drumul nostru, dar n-ți rupe tu sufletul de rădăcini. Să nu uiți, indiferent ce crede lumea, cine te-a iubit de mică. Și să nu-ți bați joc de tot ce ai devenit, nici să nu ne uiți pe noi.

În acea noapte, m-am învârtit pe salteaua tare a camerei copilăriei, ascultând trozniturile vechi ale caloriferului, amintindu-mi serile în care citeam la lumina slabă a lămpii. Eram tot eu, dar nu mai găseam versiunea aceea liniștită a copilului care visa să schimbe lumea. Înțepată de regretele și dragostea pe care familia mi le aruncase peste masă, am realizat că oricât de între două lumi aș fi, fiecare dintre ele mă definește.
Poate nu există o singură cale de a aparține — nici măcar pentru o profesoară de limba română crescută printre colinele Moldovei și rătăcită pe bulevardele Bucureștiului. Dar măcar acum am curajul să-mi port diferența cu mai puțină teamă și cu o urmă de împăcare.

Oare câți dintre noi se mai simt străini în locul care cândva era „acasă”? Cum reușim să păstrăm legăturile cu cei dragi fără să renunțăm la ceea ce suntem?