Cina de Sâmbătă: Soția, Soacra și… Resturile Mele Recile

— Ei, Nicule, iar te-au ținut clienții până la ora asta? m-a întâmpinat soacra, în capotul ei roz, cu ochelari pe vârful nasului și o privire care tăia mai rău decât briceagul pentru colete al lui Cristi, colegul meu de la firmă.

Era un sâmbătă rece de martie. Ajunsesem acasă după încă o zi în care am alergat dintr-un apartament în altul să repar chiuvete, să schimb prize sau să ajustez balamalele la dulapurile unor necunoscuți. Totul pentru 100-150 de lei pe zi. În casă mirosea a pui la cuptor și mămăligă fierbinte, mirosuri care se amestecau cu aroma amară a oboselii mele.

— Da, tanti Ioana, am avut o urgență. A curs apa la doamna Bodnariu, iar la etajul doi nici nu mergea căldura… am mormăit încercând să-mi dezgheț palmele în buzunare.

Ellena, soția mea, stătea cu telefonul în mână scăldată în lumină caldă, zâmbind la ceva clip de pe Facebook. Pe masă, pahare cu vin roșu, vesela bună scoasă doar la sărbători, felii groase de friptură, salată boeuf aranjată în forme de frunză. Am uitat de când nu mă mai bucuram de o masă adevărată.

— O, Nicule, nici nu știam că vii așa devreme, să știi că am servit deja, că… era cald, spune, semi-împăcată, Ellena, ridicându-se grăbită de la masă.

Soacra murmură ceva despre „cine vine să mănânce după agheasmă” și începu să adune farfuriile.

— Lasă, mama, îi pun eu niște resturi într-un castron, că oricum mai e niște pilaf rămas de joi și niște friptură, da’ fără sos, că îl mâncarăm.

M-am uitat la masa bogată, la farfuriile lucioase care îmi păreau din altă viață. Tot ce voiam era să mănânc liniștit, să aud ceva frumos după o zi groaznic de grea. Dar m-am trezit la chiuvetă, spălându-mă pe mâini lângă coșul de gunoi, în aerul înțesat de reproșuri nespuse.

S-a așternut o liniște groasă, străpunsă doar de scârțâitul fundului de lemn pe podeaua veche. Mâncarea mea – niște pilaf cu două bucăți de carne dezosată — stătea singuratică, rece și fără miros, într-un castron de ceramică ciobit.

— Mulțumesc, am spus încet. Și am mâncat repede, cu ochii la chipurile lor. Se împăcau, râdeau, povesteau de tinereți, ignorându-mă. Am înțeles atunci cât de mult mă îndepărtasem de familie sau, poate, cât de puțin mai însemnam în ochii lor.

În fiecare seară de sâmbătă reveneau fețele acelea, mesele acelea la care nu eram invitat. Chiar și în duminica aceea când am reparat boilerul de la satul lui Ghiță, am găsit iar doar resturi — o stivă de mucenici uitați, o pulpiță de la colțul tăvii.

Mi-aduc aminte cum le povesteam băieților la firmă, cu gura strâmbă de ciudă, și râdeau:

— Frate, măcar ai de mâncare, la mine numai conserve…

Numai că ei aveau acasă copii care îi săreau în brațe și neveste care îi strigau la masă.

Într-o seară de aprilie, totul a izbucnit. Am venit ceva mai devreme, trăgând după mine rucsacul greu, când am auzit — fără să vreau — pe soacra vorbind cu Ellena în bucătărie.

— Lasă-l, fată, oricât se chinuie tot tot muncitor rămâne! Erai tu mai fericită cu Răzvan, el măcar a făcut școală, avea halat! Ce să faci cu Nicul ăsta? Unge, repară, dar suflet n-are…

M-a durut ca o ghindă în gât. M-am dus pe balcon și nici nu mi-am aprins țigara. Am plâns, tăcut, cu spatele la ușă, să nu mă vadă nimeni. Am simțit o rușine sfâșietoare, ca atunci când am picat primul examen la liceu sau când tata aproape că m-a dat afară din casă.

Seara, Ellena a venit și s-a trântit pe pat, obosită. Eu mă uitam la tavan, fără să spun un cuvânt.

— Nici nu știi să vorbești cu mine, Nicule, spuse cu tonul ei tăios. Mereu taci, mereu muncești, de parcă asta ne-ar ține pe toți laolaltă.
— Ce să mai zic, Ellena? La mine toată lumea are de comentat, dar mâncați bine, nu vă lipsește nimic…
— Ba ne lipsește, Nicule! Un bărbat care să știe să iubească, nu doar să repare ce se strică!

M-am ridicat și am ieșit fără să mai spun ceva. Nu știam încotro să merg. Am ajuns în cârciuma lui nea Fane, unde stăteau tot felul de oameni ca mine — cu cizmele murdare și palmele tăiate. Unii râdeau, alții priveau gol, în pahare murdare. Lăutarii cântau un refren trist, iar eu simțeam cum se scurge viața mea pe lângă toți.

Noaptea, când m-am întors, Ellena dormea. Pe masă era un bilet: „Plecată la mama, nu mă aștepta.”

A trecut o săptămână. M-a sunat doar să-mi spună să iau gunoiul și să plătesc factura de gaz. M-am dus la muncă, am reparat două uși, trei wc-uri, și-am venit acasă degeaba.

Odată, când m-am uitat lung la fotografia de la nuntă, am simțit cât de mult ne-am pierdut. Nici nu știam când ajunsesem să mănânc resturile, să dorm singur pe canapea, să mă simt un musafir la mine acasă.

Săptămâna următoare, soacra a venit să-și ia niște lucruri. M-a privit lung:

— Nicule, poate că n-a fost bine să-ți vorbesc așa. Dar fată-mea plângea în fiecare seară…
N-am răspuns. Ce-aș fi putut spune? Că nu te simți niciodată suficient de bun, oricât ai munci? Că acasă nu mai e de mult acasă?

Într-o zi, am găsit curajul să-i las Ellenei un bilet: „Dacă vrei să vorbim, sunt aici. Eu încă nu m-am stins de tot.” Nu mi-a răspuns. Dar de-atunci, seara, când mă pun la masă cu resturile mele, îmi amintesc ultimul lucru pe care l-a spus mama, când mi-a dat castronul în mână:

— Poate, Nicule, să faci și tu odată ceva pentru tine, nu doar pentru alții.

Nu știu dacă greșeala mea a fost că am reparat prea multe pentru alții și prea puține pentru cei de-acasă… Sau poate pur și simplu m-am pierdut pe drum. Ce contează mai mult într-o familie — banii, mâncarea, sau faptul că încă aștepți să fii iubit pentru ceea ce ești?