Pilda demnității pierdute într-un sat românesc

„Părinte, chiar nu vezi cine stă în genunchi în fața altarului?” glasul răstit al Ilincăi, văduvă de morărit, se auzea în biserica goală de după vecernie. Mă uitam la ea, cu ochii încărcați de oboseală, ținând în mână un ștergar vechi agățat cu speranțe de candelabrul greoi. În fiecare seară, după slujbă, cineva venea la mine să mă întrebe, să mă tragă la răspundere, să-mi ceară sau să-mi reproșeze câte ceva. Dar în seara aceea, Ilinca nu fusese singura; primarul Grigore venise și el, și nu oricum – ci flancat de cei doi consilieri, toți cu fețe aprinse, gata să se răzbune pe vreo nedreptate închipuită.