Ieri, din nou împreună: Mama și soacra mea – Rugămințile lor îmi zdrobesc inima

— Măcar gândește-te la copiii voștri, Anca! Nu poți să spui că nu a mai rămas nimic de salvat! glasul mamei pătrunde abia șoptit, dar îi simt greutatea printre lacrimi.

Pe cealaltă parte a ușii, soacra mea, doamna Stănescu, își mușcă buzele. E genul de femeie care nu plânge niciodată de față cu alții, dar are o voce tăioasă, hotărâtă.

— Și dacă nu-ți place, măcar de dragul lui Radu, încearcă să mai rămâneți împreună! Sunt treizeci de ani de când ești în familia noastră, Anca, ai răbdare! Totul trece dacă înveți să taci la nevoie.

Îmi amintesc să fi rămas șocată un moment: două femei pe care le iubesc, din lumi diferite, venite împreună la mine să-mi ceară același sacrificiu. De ce, Doamne? Într-o lume normală, nu ar trebui să fie nevoie să-ți calci pe inimă ca să îți împlinești datoria de mamă sau de soție.

În mintea mea, se derulau rapid ultimele luni. Radu ajunge târziu acasă. Nu mă mai întreabă nimic; nici ce am mâncat, nici dacă mă mai dor genunchii. Stăm amândoi la masa mare, în tăcere, doar cu lingura și ceasul. Uneori, copiii ne simt apăsați mai mult decât recunosc eu. David, băiatul nostru mai mic, a început să nu mai adoarmă decât dacă îi țin mâna.

Ea, soacra mea, continuă cu o voce groasă:

— Vezi că și la mine cu soțul n-a fost pe roze! Dar am strâns din dinți, am muncit pe câmp, am crescut copiii. Așa e la români, nu ne dăm familiile pe povești și orgolii. Azi una, mâine alta, lumea te arată cu degetul.

Mama încearcă, pe limba ei, să mă readucă pe calea răbdării:

— Poate trece totul, Anca. O fi el nervos că n-a avansat, o fi văzut că te-ai răcit… dar nu poți să rămâi singură, cu doi copii mici. Încotro s-o iei?

Le ascult. Simt că vocea mea se duce undeva departe, că nu rezonează cu nimeni.:

— Dar mie ce mi-a mai rămas? Nu mai iubesc, nu mai sper, nu mai dorm. Și nu e vina lui sau a mea. Suntem doi străini, legați doar de unul de altul, de copii și de griji.

Mama mă privește fix, iar soacra își trage batista aproape de gură:

— Îți dai tu seama ce înseamnă să hotărăști singură peste noapte? Ce or zice ai noștri, ce vor zice oamenii din cartier? Lumea nu trece ușor peste divorț, mai ales aici, la noi.

Mi-am amintit cum, la botezul Angelei, fiica noastră, mama a refuzat să vorbească cu soacra trei luni pentru că nu îi plăcea geanta cu care venise. Iar acum, cele două femei stau împreună să mă convingă să uit tot de dragul conveniențelor!

Radu intră pe ușă mult mai târziu, târându-și pașii pe hol. Ochelarii îi sunt aburiți, iar fața e la fel de obosită ca a mea. Nu mă uită nici măcar o secundă.

— M-au sunat la serviciu din nou — zise el, încet, fără să se adreseze cuiva anume. Cine știe cât mai rezist și acolo. Pentru ce să salvezi căsnicia, Anca? Pentru ce să ne mințim?

În somn, noaptea, îl aud cum oftează și își caută telefonul. Mă întreb dacă vorbim limbi diferite. Fiindcă trăim lângă sufletul celuilalt, dar nu mai vedem nimic. Copiii s-au retras de mult fiecare în camera lor, să-i ferească tăcerea asta grea.

Mama, simțind tăcerea, începe să-mi povestească povești din copilăria mea, cum a crescut-o bunica de una singură după război, la țară. O aud spunând cu jumătate de glas:

— Dacă n-ai avea copii, poate… dar așa, trebuie!

Mă uit la ea, la mâinile-i înguste, la ridurile de la ochi. Nu înțelege. Pentru ea nu există iubire fără sacrificiu, nici viață fără suferință. Soacra trage scaunul spre ea și, bătând din picior, trântește finalul:

— Dacă pleci, fetele mele te vor vorbi de rău! Să nu mai dai ochii pe aici!

În seara aceea, am rămas singură, privind la peretele gol. Îmi vine să urlu de disperare. Să-i spun mamei că nu mă mai ajută dacă mă ruginește în cuvinte vechi. Să-i spun soacrei că propria fiică ar fi plecat demult dacă ar fi fost în locul meu. Să-i spun lui Radu că nu merită niciunul dintre noi să ne prefacem la nesfârșit.

Dimineața, copiii au venit să mă ia în brațe. Am încercat să zâmbesc, dar am simțit sub piele cum se extinde acea rană tăcută, nevăzută. Oare câte femei cu ochii plecați, în autobuzele aglomerate de dimineață, poartă cu ele rușinea eșecului fără să se fi întrebat vreodată: merită să rămân aici sau pot avea dreptul să încerc să fiu fericită?

Ana, colega de la serviciu, mă prinde de mână într-o pauză:

— Nu știi tu câte ca tine suntem. Societatea ne vrea liniștite, dar la ce bun dacă sufletul moare încet?

Acum, în această seară, după ce am scris tot, mă uit la pereții acestui apartament vechi din Pitești și mă întreb iar: să rămân pentru ei sau să încerc să mă găsesc pe mine? Câte sacrificii trebuie să facă o femeie pentru liniștea tuturor, uitând de propria ei pace?

Poate, dacă îndrăznesc să mă rup din lanț, o să-mi găsesc, în sfârșit, glasul… Voi ce ați face în locul meu? Mai poate renunța cineva azi la prejudecăți și să aleagă pentru sufletul său?