Ultima zi în apartamentul din Rahova: răzbunarea unui chiriaș nedreptățit

— Nu-mi pasă, domnule Ionescu! Nu plec de aici până nu-mi dați banii înapoi! am urlat, cu vocea tremurândă de furie, în timp ce el stătea în ușă, cu brațele încrucișate și privirea rece ca gheața.

Era ultima mea zi în apartamentul din Rahova, un bloc vechi, cu pereți subțiri și vecini curioși. Trei ani am stat aici, plătind la timp, făcând curat, reparând ce se strica, chiar dacă nu era treaba mea. Dar acum, când trebuia să-mi recuperez garanția, domnul Ionescu găsise un motiv ridicol: „Ați zgâriat ușa de la baie cu mopul, domnule Popescu. Nu pot să vă dau banii înapoi.”

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Nu era vorba doar de bani, ci de umilința de a fi tratat ca un nimeni, ca un chiriaș de mâna a doua. M-am uitat la el, la costumul lui ieftin, la cheile pe care le învârtea nervos în mână, și mi-am dat seama că nu-i pasă de mine, de eforturile mele, de nimic. Pentru el eram doar încă un nume pe o listă.

— Domnule Ionescu, nu vă e rușine? Trei ani v-am plătit la timp, v-am făcut toate mofturile, și acum mă dați afară ca pe un câine? am spus, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

El a ridicat din umeri, fără să clipească.

— Asta e regula, domnule Popescu. Dacă nu vă convine, mergeți la poliție. Dar garanția rămâne la mine.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu mai aveam nimic de pierdut. Am intrat în baie, am trântit ușa și m-am uitat la gresia veche, la faianța care se desprindea pe alocuri. Mi-am amintit cum, în prima lună, am cheltuit din banii mei să repar robinetul, să schimb becurile, să vopsesc pereții. Niciodată nu mi-a mulțumit. Niciodată nu a recunoscut că am făcut ceva bun.

Într-un colț, lângă mașina de spălat, era un ciocan vechi, pe care-l foloseam la mici reparații. L-am luat în mână, simțind greutatea lui, și am început să lovesc cu sete în gresie. Fiecare bucată care sărea era ca o eliberare. Am lovit și am lovit, până când podeaua băii era plină de cioburi, iar pereții păreau că plâng. M-am oprit doar când am simțit că nu mai pot respira.

— Ce faci acolo?! a urlat domnul Ionescu, încercând să deschidă ușa.

— Ce trebuia să fac de mult! am răspuns, cu vocea spartă. Să vă arăt că nu toți suntem proștii dumneavoastră!

Am ieșit din baie, cu hainele pline de praf și mâinile tremurânde. Domnul Ionescu s-a uitat la mine ca la un nebun.

— O să plătești pentru asta! O să te dau în judecată!

— Dați-mă, domnule Ionescu. Dar să știți că nu mai suntem în anii ’90, când chiriașii trebuiau să tacă și să înghită. Poate că nu mai am nimic, dar nici dumneavoastră nu o să mai aveți o baie întreagă!

Am ieșit pe hol, unde vecina de la doi, tanti Maria, mă privea cu ochii mari.

— Ce-ai pățit, dragă? Ce s-a întâmplat?

— M-au călcat pe nervi, tanti Maria. M-au călcat pe nervi și nu mai pot. Nu mai pot să fiu mereu cel care tace și înghite.

Am coborât scările cu pași grei, simțind privirile tuturor în spate. În fața blocului, m-am oprit și am privit în sus, la ferestrele apartamentului care fusese „acasă” trei ani. Am simțit un gol în stomac, dar și o ușurare ciudată. Poate că nu am procedat corect, dar măcar nu am mai fost victima nimănui.

Când am ajuns acasă la mama, în Militari, ea m-a privit lung, cu ochii umezi.

— Ce-ai făcut, băiete? De ce ai venit așa?

— M-au nedreptățit, mamă. M-au făcut să mă simt ca un nimeni. Și n-am mai putut.

— Știi că nu așa se rezolvă lucrurile, nu?

— Poate că nu, dar uneori trebuie să arăți că nu ești de călcat în picioare. Că ai și tu o limită.

Noaptea aceea n-am dormit. M-am gândit la tot ce s-a întâmplat, la cât de ușor e să fii nedreptățit în țara asta, la cât de greu e să-ți găsești un loc unde să fii respectat. M-am gândit la toți chiriașii care tac, care înghit, care pleacă cu capul plecat doar ca să nu-și piardă garanția. Și m-am întrebat dacă nu cumva am făcut ce trebuia.

A doua zi, am primit un mesaj de la domnul Ionescu: „Să știi că o să plătești pentru tot ce ai stricat. O să vezi tu!”

Am zâmbit amar. Poate că o să plătesc. Dar măcar, pentru o dată, am simțit că am avut curajul să spun „Ajunge!”

Mă întreb: câți dintre voi ați trecut prin așa ceva? Câți ați simțit că nu mai puteți să tăceți? Ce ați fi făcut în locul meu?