Dragoste la Prima Vedere… Online: O Nuntă, O Promisiune și O Despărțire

— Nu pot să cred că fac asta, îmi spun în timp ce privesc pe geam trenul care mă duce spre București. Inima îmi bate atât de tare încât simt că o să-mi sară din piept. Mama mi-a spus aseară, cu vocea tremurândă: „Andreea, tu chiar crezi că-l cunoști pe băiatul ăsta? Pe internet toți par perfecți.” Dar eu nu mai pot da înapoi. Azi mă mărit cu Vlad, băiatul pe care l-am cunoscut pe o aplicație de dating acum șase luni și pe care nu l-am văzut niciodată în realitate.

Totul a început într-o seară de februarie, când m-am simțit mai singură ca niciodată. Am dat swipe dreapta la profilul lui Vlad pentru că avea ochii aceia albaștri, sinceri, și un zâmbet care părea să-mi spună: „Hai, încercă!” Prima noastră conversație a durat patru ore. Am râs, am plâns, am vorbit despre vise, despre copilărie, despre frici. În fiecare seară, după ce terminam munca la biroul de traduceri, mă grăbeam acasă să-l găsesc online. Era ca un drog. Într-o noapte, după ce mi-a povestit despre moartea tatălui său, i-am spus: „Simt că te cunosc de o viață.”

După două luni, Vlad mi-a spus: „Andreea, hai să nu mai pierdem timpul. Vrei să fii soția mea?” Am râs, am plâns, apoi am spus „da”. Mama a făcut cruce, tata a tăcut și a ieșit din cameră. Prietenele mele au râs, apoi m-au întrebat dacă nu mi-e frică. Mi-era. Dar mai tare mi-era frică să nu pierd șansa la fericire. Am stabilit nunta peste patru luni, la o biserică mică din București, cu doar câțiva prieteni și rude. Vlad era din Iași, dar a spus că vrea să ne mutăm la București, să începem viața împreună departe de trecut.

În dimineața nunții, stau în fața oglinzii, cu rochia albă pe mine, și încerc să-mi liniștesc mâinile care tremură. Mama îmi prinde voalul și mă privește în ochi: „Andreea, dacă simți că nu e bine, nu e prea târziu să te răzgândești.” Dar eu nu pot. Îl iubesc pe Vlad, chiar dacă nu l-am văzut niciodată. Îmi imaginez cum va fi când îl voi vedea pentru prima dată, cum mă va lua în brațe și totul va avea sens.

Ajung la biserică și îl văd. E acolo, în costum, cu ochii aceia albaștri, dar parcă mai triști decât în poze. Zâmbește, dar zâmbetul nu-i ajunge la ochi. Mă apropii, el îmi ia mâna și șoptește: „Ești frumoasă, Andreea.” Preotul începe slujba, iar eu simt că plutesc. Când spune „Sunteți soț și soție”, Vlad mă sărută pe frunte. E rece. Îmi spun că e doar emoția, că totul va fi bine.

La petrecere, Vlad bea mai mult decât ar trebui. Prietenii lui râd, dar eu simt că ceva nu e în regulă. Îl trag deoparte: „Vlad, ce se întâmplă?” El oftează, evită să mă privească: „Andreea, nu știu dacă sunt pregătit pentru asta. Totul a mers prea repede.” Simt cum mi se taie respirația. „Dar tu ai vrut! Tu ai spus să ne căsătorim!” Vlad dă din umeri: „Am crezut că așa scap de singurătate. Dar acum… nu știu.”

În noaptea nunții, stăm în camera de hotel, fiecare pe marginea patului. Încerc să-l ating, dar el se trage. „Nu pot, Andreea. Îmi pare rău.” Plâng în tăcere, cu fața în pernă. Dimineața, Vlad îmi spune că trebuie să plece la Iași, că mama lui e bolnavă. Îmi promite că se întoarce, dar știu că nu va mai veni. După o săptămână, primesc un mesaj: „Andreea, nu sunt omul potrivit pentru tine. Îmi pare rău că te-am rănit.”

Mă întorc acasă, cu rochia de mireasă mototolită în valiză. Mama mă ia în brațe, tata oftează. Prietenele mă sună, dar nu răspund. Timp de luni de zile, mă învinovățesc. Cum am putut fi atât de naivă? Cum am crezut că dragostea online poate învinge totul? Dar, încet-încet, învăț să mă iert. Într-o seară, la o cafea cu mama, îi spun: „Poate că am greșit, dar am avut curaj. Am iubit cu toată inima, chiar dacă am pierdut.”

Acum, când privesc înapoi, mă întreb: oare merită să riști totul pentru o iubire care există doar pe ecran? Sau e mai bine să aștepți, să cunoști omul cu adevărat, să nu te arunci cu capul înainte? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați risca totul pentru dragoste sau ați asculta de vocea rațiunii?