I-am dat fiului meu o casă, am renovat-o și am mobilat-o. Acum nora mea vrea s-o vândă

— Mamă, trebuie să vorbim. Vocea lui Andrei răsuna în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu mirosul de cafea proaspătă. Mă uitam la el, la ochii lui albaștri, aceiași pe care îi avea când era copil și venea plângând la mine cu genunchii juliți. Acum era bărbat în toată firea, dar în privirea lui vedeam o neliniște pe care nu o recunoșteam.

— Ce s-a întâmplat, dragul meu? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

Irina, nora mea, stătea la masă, cu mâinile încrucișate pe piept. Nu mi-a răspuns la salut când a intrat. De când s-au mutat în casa pe care am renovat-o pentru ei, parcă între noi s-a ridicat un zid invizibil. Nu știu dacă e vina mea sau dacă pur și simplu nu mă place, dar mereu simt că nu sunt binevenită.

— Irina crede că ar fi mai bine să vindem casa și să ne mutăm la oraș, a spus Andrei, evitând să mă privească în ochi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Casa asta nu era doar patru pereți și un acoperiș. Era locul unde Andrei a făcut primii pași, unde am plâns când soțul meu, Ion, a plecat prea devreme, unde am pus fiecare leu deoparte ca să-i fie lui bine. Am muncit la două slujbe, am spălat scări de bloc, am cusut la mașină până târziu în noapte, doar ca să pot să-i ofer ceva ce eu nu am avut niciodată: siguranță.

— Mamă, nu e vorba că nu ne place aici, dar Irina are o ofertă bună de la o agenție imobiliară. Cu banii am putea lua un apartament în Cluj, aproape de serviciul ei. Și eu aș putea găsi ceva mai bine plătit, a continuat el, cu voce joasă.

Irina a ridicat din umeri, fără să spună nimic. Am simțit că mă sufoc. Am privit pe geam, la cireșul din curte, cel pe care l-am plantat când Andrei avea cinci ani. Acum era în floare, iar petalele albe cădeau peste iarba verde, ca o promisiune a unei vieți mai bune.

— Și eu? am întrebat încet. Ce se va întâmpla cu mine?

Andrei a tăcut. Irina s-a uitat la mine cu o privire rece.

— Poți să rămâi aici până se vinde casa, apoi… poate găsim o garsonieră pentru tine. Sau te poți muta la sora ta, la Bistrița, a spus ea, ca și cum ar fi vorbit despre o mobilă veche de care trebuie să scape.

Mi-au dat lacrimile. Am încercat să le ascund, dar Andrei m-a văzut. S-a ridicat și a venit lângă mine.

— Mamă, nu vreau să te rănesc. Dar trebuie să ne gândim și la viitorul nostru. Irina are dreptate, aici nu avem prea multe oportunități. Și casa asta… e prea mare pentru noi.

— Dar nu e doar o casă, Andrei! E viața mea, am spus printre suspine. Tot ce am făcut, am făcut pentru tine. Am renunțat la visele mele, la tinerețea mea, ca să ai tu un viitor. Și acum vrei să vinzi totul?

Irina a oftat, vizibil iritată.

— Nu înțelegi că nu mai suntem copii? Avem nevoie de altceva. Nu putem trăi toată viața în trecutul tău.

Am simțit cum mă prăbușesc. Am ieșit în curte, sub cireș, și am plâns ca atunci când l-am pierdut pe Ion. Mă simțeam trădată, inutilă, ca o povară. M-am gândit la toate nopțile în care am stat trează, făcând planuri pentru viitorul lui Andrei. La fiecare leu pus deoparte, la fiecare sacrificiu.

În zilele următoare, Andrei a încercat să mă convingă că e spre binele lor. Irina a început să aducă agenți imobiliari să vadă casa. Fiecare străin care pășea pe podeaua lustruită cu mâinile mele era ca o rană nouă. Vecinii mă întrebau ce se întâmplă, iar eu nu știam ce să le spun. Mă simțeam rușinată, de parcă aș fi pierdut tot ce am avut mai drag.

Într-o seară, am găsit-o pe Irina în bucătărie, vorbind la telefon. Nu m-a văzut când am intrat.

— Da, mama, abia aștept să scăpăm de casa asta. E prea departe de civilizație, nu mai suport. Andrei nu vrea să se certe cu maică-sa, dar o să-l conving eu. O să fie bine, o să vezi.

Am ieșit tiptil, cu inima frântă. Nu era vorba doar de o casă. Era vorba de rădăcini, de familie, de tot ce am încercat să construiesc. M-am întrebat dacă am greșit undeva, dacă am fost prea protectoare, prea dornică să-i ofer totul lui Andrei. Poate că, în încercarea mea de a-l feri de greutăți, l-am făcut să nu aprecieze ce are.

În ziua în care au venit să semneze actele cu agenția, Andrei a venit la mine cu ochii în lacrimi.

— Mamă, te rog să mă ierți. Nu știu dacă fac bine, dar simt că nu mai am de ales. Irina nu vrea să rămână aici și nu vreau să-mi pierd familia.

L-am îmbrățișat, cu inima grea.

— Să nu uiți niciodată, Andrei, că o mamă nu-și vinde niciodată copilul, dar uneori copilul își vinde trecutul. Sper să nu regreți, dragul meu.

Acum, stau singură în camera mea, printre cutii și amintiri. Mă întreb dacă sacrificiile mele au avut vreun rost sau dacă, în goana după un viitor mai bun, am pierdut ceea ce era cu adevărat important. Oare câți dintre noi ajung să fie străini în propria lor casă, din cauza viselor altora? Voi ce ați fi făcut în locul meu?