Am rămas singură cu copilul, pentru că iubitul meu și mama lui nu vor să ne căsătorim. Ce să fac?

— Nu vreau să mă căsătoresc, Andreea! Nu acum, nu așa! vocea lui Radu răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde abia mai respiram de la atâta tensiune. Aveam mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Eram în a șaptea lună de sarcină, iar burta mea era deja rotundă și vizibilă. Mă simțeam vulnerabilă, expusă, ca și cum toată lumea ar fi putut vedea cât de singură eram de fapt.

— Dar Radu, nu înțelegi? Avem un copil împreună! Nu e vorba doar despre mine sau despre tine, e despre noi, despre familia noastră! am spus, cu vocea tremurândă, sperând că măcar acum va înțelege.

El s-a ridicat de la masă, evitându-mi privirea. — Mama zice că nu e momentul. Că suntem prea tineri, că nu avem nimic stabil. Și eu cred că are dreptate. Nu vreau să mă grăbesc doar pentru că ai rămas însărcinată.

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Mama lui, doamna Lidia, fusese mereu rece cu mine, dar nu credeam că va ajunge să ne despartă. Îmi amintesc cum, la început, mă privea cu suspiciune, ca și cum aștepta să greșesc. Acum, când ar fi trebuit să fim mai uniți ca niciodată, ea îi șoptea lui Radu la ureche că nu sunt potrivită pentru el, că nu merit să fiu soția lui.

— Și tatăl tău ce zice? am întrebat, agățându-mă de ultima speranță.

Radu a ridicat din umeri. — Tata… el e altfel. Zice că trebuie să-mi asum responsabilitatea, dar nu vreau să mă simt forțat. Nu vreau să mă căsătoresc doar pentru că așa trebuie.

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am ridicat încet, sprijinindu-mă de spătarul scaunului. — Și eu? Eu ce să fac? Să cresc copilul singură? Să mă uit la tine cum pleci în fiecare seară la mama ta și mă lași aici, cu toate grijile?

Radu nu a răspuns. S-a uitat la mine cu ochii goi, apoi a ieșit pe ușă, lăsându-mă singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Am rămas acolo, în mijlocul bucătăriei, ascultând liniștea apăsătoare care s-a așternut după el.

În zilele care au urmat, am încercat să vorbesc cu el, să-l conving, să-i explic cât de mult înseamnă pentru mine să fim o familie. Dar de fiecare dată, răspunsul era același: „Nu sunt pregătit. Mama zice că nu e bine.”

Tatăl lui, domnul Ion, a venit într-o seară la mine. A bătut timid la ușă, cu o pungă de portocale în mână. — Andreea, pot să intru?

L-am poftit înăuntru, rușinată de dezordinea din casă. El s-a așezat pe canapea și m-a privit cu blândețe. — Știu că nu e ușor. Știu că Radu nu se comportă cum ar trebui. Dar să știi că nu ești singură. Dacă ai nevoie de ceva, eu sunt aici.

Am izbucnit în plâns. — Domnule Ion, nu știu ce să fac. Îl iubesc pe Radu, dar nu pot să-l oblig să fie cu mine. Și mama lui… mă urăște. Mă simt ca o povară pentru toată lumea.

El a oftat. — Lidia a fost mereu posesivă cu Radu. Nu vrea să-l piardă, să-l vadă adult, cu propria lui familie. Dar nu e vina ta. Tu ai făcut tot ce ai putut. Poate că timpul o să-l facă să vadă lucrurile altfel.

— Dar dacă nu? Dacă rămân singură? am întrebat, cu vocea stinsă.

— Atunci vei fi o mamă minunată, chiar și singură. Și eu o să te ajut, cât pot. Nu trebuie să te dai bătută.

Cuvintele lui mi-au dat puțină speranță, dar tot mă simțeam pierdută. În fiecare zi, mă trezeam cu inima strânsă, întrebându-mă dacă nu cumva am greșit undeva, dacă nu cumva meritam tot ce mi se întâmplă. Prietenele mele mă sunau, încercau să mă încurajeze, dar nu puteau înțelege cu adevărat prin ce trec.

Mama mea, de la țară, mă suna zilnic. — Andreea, vino acasă, lasă-l pe Radu, nu merită lacrimile tale! Dar eu nu puteam să renunț așa ușor. Încă speram că, odată ce se va naște copilul, Radu va realiza cât de importantă este familia.

Au trecut săptămâni. Burta mea creștea, iar singurătatea devenea tot mai apăsătoare. Radu venea din ce în ce mai rar. Când venea, stătea puțin, vorbea despre orice altceva, evitând subiectul căsătoriei sau al copilului. Într-o seară, după ce a plecat, am găsit pe masă o scrisoare de la mama lui. Era scurtă, rece, fără niciun pic de compasiune:

„Andreea, te rog să nu-l mai presezi pe Radu. Nu e pregătit pentru o familie. Îți doresc să fii bine, dar nu cu el.”

Am rupt scrisoarea în bucăți, plângând de furie și neputință. Cum putea o mamă să fie atât de rece? Cum putea să-și dorească nefericirea propriului fiu, doar ca să-l țină aproape?

Într-o dimineață, am simțit contracții puternice. Am sunat la ambulanță, iar domnul Ion a venit imediat la spital. Radu nu a răspuns la telefon. Am născut o fetiță sănătoasă, cu ochii lui Radu și zâmbetul meu. Când am ținut-o prima dată în brațe, am știut că orice s-ar întâmpla, nu voi mai fi niciodată cu adevărat singură.

După câteva zile, Radu a venit la spital. S-a uitat la fetiță, a zâmbit timid, dar nu a spus nimic despre viitorul nostru. Mama lui nu a venit deloc. Domnul Ion a fost cel care m-a ajutat să ajung acasă, să-mi cumpăr cele necesare, să mă încurajeze.

Au trecut luni. Radu venea din când în când, dar nu vorbea niciodată despre căsătorie. Eu am început să mă obișnuiesc cu ideea că sunt mamă singură. Am găsit un job part-time, am început să ies cu fetița în parc, să cunosc alte mame. Viața mea nu era așa cum mi-am imaginat-o, dar era a mea.

Uneori, noaptea, mă întrebam dacă am făcut bine că am luptat pentru Radu. Dacă nu cumva ar fi trebuit să-l las să plece de la început. Dar când îmi privesc fetița dormind, știu că pentru ea merită orice sacrificiu.

Acum, mă uit în oglindă și mă întreb: oare câte femei trec prin ce am trecut eu? Oare câte dintre noi rămân singure, din cauza fricii sau a egoismului altora? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați mai fi luptat pentru un bărbat care nu vrea să-și asume responsabilitatea, sau ați fi mers mai departe, cu capul sus, pentru copilul vostru?