Când a venit factura pentru nuntă, iubirea noastră a fost pusă la încercare

— Radu, trebuie să vorbim, mi-a spus Andreea într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam la masa din bucătăria noastră mică, cu pereții încă proaspăt vopsiți. Mă uitam la ea, încercând să-i citesc gândurile, dar ochii ei erau plini de teamă. — Ce s-a întâmplat? am întrebat, deși simțeam deja un nod în stomac.

— Mama și tata… nu pot să ne mai ajute cu banii pentru nuntă. Au încercat, dar… nu mai au de unde. Am rămas fără cuvinte. În mintea mea, totul era deja planificat: sala, muzica, fotograful, meniul, rochia ei de mireasă, costumul meu, totul. Am muncit amândoi din greu, dar ne bazam pe ajutorul promis de părinții ei. Fără acei bani, visul nostru se destrăma.

— Dar ne-au promis, Andreea! am izbucnit, fără să-mi pot stăpâni frustrarea. — Știu, Radu, dar tata a rămas fără serviciu, iar mama abia mai poate lucra cu spatele ei. Nu au vrut să ne spună, ca să nu ne întristăm. Am simțit cum mă cuprinde furia, dar și rușinea. Cum să le cerem să se împrumute pentru noi? Cum să-i privim în ochi la nuntă, știind că s-au sacrificat peste măsură?

În zilele următoare, fiecare discuție dintre noi se transforma într-o ceartă. — Poate ar trebui să amânăm, a spus Andreea într-o dimineață, cu voce stinsă. — Nu vreau să amânăm! am răspuns, poate prea dur. — Atunci ce să facem? Să ne împrumutăm la bancă? Să cerem bani de la prieteni? Să facem o nuntă mică, doar cu familia? Nici nu mai știu ce vreau, Radu!

Am simțit că totul se prăbușește. Prietenii noștri deja vorbeau despre nuntă, rudele ne întrebau de invitații, iar eu mă simțeam prins într-o capcană. Într-o seară, după ce Andreea a plecat la mama ei, am rămas singur în apartament, cu factura de la restaurant în față. Am început să calculez: salariul meu de profesor, salariul ei de asistentă, chiria, ratele, cheltuielile zilnice. Nu ieșea nicicum. Am pus capul pe masă și am plâns, pentru prima dată după mulți ani.

A doua zi, am mers la părinții mei, sperând că mă vor înțelege. Tata m-a privit lung, cu ochii lui obosiți de muncă. — Radu, te iubim, dar nu avem de unde. Știi bine că abia ne descurcăm cu pensia. Mama a venit lângă mine și m-a strâns în brațe. — Poate nu banii sunt cei mai importanți, dragul meu. Poate contează să fiți împreună, nu să aveți o nuntă ca-n povești. Dar eu nu voiam să renunț. Nu voiam să o dezamăgesc pe Andreea, nici pe mine.

În zilele care au urmat, am început să ne certăm tot mai des. — Nu mai pot, Radu! Nu mai vreau să ne certăm pentru bani! a strigat Andreea într-o seară, izbucnind în plâns. — Nici eu nu mai pot, Andreea! Dar nu știu ce să fac! Nu vreau să ne căsătorim cu datorii pe cap! — Atunci poate nu suntem făcuți unul pentru altul, a spus ea, șoptit, și a ieșit din casă. Am rămas singur, cu inima frântă.

Au trecut câteva zile fără să vorbim. Mă simțeam gol, ca și cum totul s-ar fi sfârșit. Într-o dimineață, am primit un mesaj de la Andreea: „Hai să ne vedem în parc, la banca noastră.” Am mers acolo cu inima cât un purice. Ea stătea pe bancă, cu ochii roșii de plâns. — Îmi pare rău, Radu. Nu vreau să ne pierdem pentru niște bani. Dacă vrei, facem nuntă doar cu familia, la noi acasă. Nu-mi pasă de rochie, de sală, de fotograf. Vreau doar să fiu cu tine.

Am simțit cum mi se rupe un nod în piept. — Și eu vreau să fiu cu tine, Andreea. Putem să facem orice, numai să fim împreună. Ne-am îmbrățișat, iar pentru prima dată după mult timp, am simțit că totul va fi bine.

Am mers acasă la părinții ei și le-am spus decizia noastră. Maria a început să plângă, iar Ion ne-a strâns pe amândoi în brațe. — Sunteți copii buni. Asta contează. Părinții mei au venit și ei, cu o tavă de cozonac și o sticlă de vin. Am făcut o nuntă mică, în sufrageria părinților Andreei, cu rudele apropiate, cu râsete, cu lacrimi, cu muzică de la radio și cu prăjituri făcute în casă. Nu a fost o nuntă ca-n reviste, dar a fost a noastră.

După nuntă, am stat pe balcon, cu Andreea în brațe, privind luminile orașului. — Crezi că am făcut bine? m-a întrebat ea, cu vocea stinsă. — Cred că am făcut ce trebuia, i-am răspuns. — Poate că dragostea nu are nevoie de fast, ci doar de curaj.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: câți dintre noi nu ne pierdem în detalii și uităm ce contează cu adevărat? Oare cât valorează o nuntă, dacă nu e făcută din iubire? Voi ce ați fi făcut în locul nostru?