Fiica mea nu mai e a mea: Cum m-a îndepărtat ginerele de propriul meu copil

— Nu pot să cred că nici măcar azi nu vine! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce priveam masa goală din sufragerie. Farfuriile erau aranjate, tortul era pe masă, iar lumânările așteptau să fie aprinse. Soțul meu, Mihai, încerca să mă liniștească, dar ochii lui trădau aceeași dezamăgire pe care o simțeam și eu.

— Poate are motivele ei, Maria, mi-a spus el încet, evitând să mă privească în ochi.

Dar eu știam adevărul. Andreea nu mai era fata mea. Nu mai era fata care venea acasă cu flori de câmp și mă îmbrățișa fără motiv. De când s-a măritat cu Radu, parcă s-a transformat într-o străină. Și azi, de ziua tatălui ei, nici măcar nu a dat un telefon.

Am stat pe marginea patului toată noaptea, răsucind în minte fiecare moment din ultimii ani. Îmi amintesc perfect ziua când l-a adus pe Radu acasă prima dată. Era un bărbat tăcut, cu privirea rece și un zâmbet forțat. Nu mi-a plăcut niciodată de el, dar am încercat să-l accept pentru fericirea Andreei. Dar fericirea ei părea să se stingă încet, odată cu fiecare vizită tot mai rară.

— Mamă, nu pot să vin azi. Radu nu se simte bine și trebuie să stau cu el, mi-a spus la telefon acum două luni, când am invitat-o la masă.

— Dar Andreea, e ziua ta! Am pregătit tot ce-ți place…

— Îmi pare rău, mamă. Poate altădată.

Vocea ei era distantă, ca și cum vorbea cu o necunoscută. După ce a închis, am simțit cum mi se strânge inima. Mihai a încercat să mă consoleze, dar știam că și el suferă la fel de mult.

Adevărul e că Radu nu ne-a vrut niciodată aproape. La început am crezut că e doar timid sau că are nevoie de timp să se acomodeze cu familia noastră gălăgioasă. Dar apoi au început să apară semnele: Andreea nu mai venea la mesele de duminică, nu mai răspundea la telefon decât rar și scurt. Când o sunam, mereu găsea scuze: „Suntem ocupați”, „Avem treabă”, „Radu vrea să petrecem timp doar noi doi”.

Într-o seară, am prins curaj și am mers la ei acasă fără să anunț. Am bătut la ușă cu sufletul la gură. Radu mi-a deschis și m-a privit ca pe un intrus.

— Ce cauți aici? a întrebat sec.

— Am venit să văd dacă Andreea e bine…

— E ocupată. Poate altădată.

Nici nu m-a lăsat să intru. Am plecat cu lacrimi în ochi și cu un nod în gât. A doua zi m-a sunat Andreea:

— Mamă, te rog să nu mai vii neanunțată. Radu nu se simte confortabil…

— Dar tu? Tu te simți bine? Tu ești fericită?

— Da, mamă… Sunt bine. Doar că… avem nevoie de intimitate.

Am simțit atunci că o pierd definitiv.

De atunci, fiecare sărbătoare a fost tot mai goală. Crăciunul trecut am stat doar eu și Mihai la masă, privind la bradul împodobit de mine și suspinând după râsul Andreei. Nici măcar un mesaj nu ne-a trimis.

Vecina mea, doamna Stanciu, m-a întrebat într-o zi:

— Ce face fata ta? Nu te mai vizitează?

Am zâmbit forțat:

— E ocupată… are multe pe cap.

Dar adevărul era altul: ginerele meu reușise să o rupă de noi. Nu știu ce i-a spus sau ce i-a făcut, dar Andreea nu mai era fata mea veselă și deschisă. Era mereu obosită, mereu absentă.

Într-o zi am primit un mesaj scurt: „Mamă, te rog să nu mă mai suni atât de des. Avem nevoie de liniște.” Am plâns ore întregi după acel mesaj. Mihai m-a găsit în bucătărie cu capul pe masă.

— Maria, trebuie să-i dai timp… Poate va reveni la noi.

Dar timpul trecea și nimic nu se schimba.

Azi, când am văzut masa goală de ziua lui Mihai, am simțit că am ajuns la capătul puterilor. Am luat telefonul și i-am scris Andreei un mesaj lung:

„Draga mea fată,
Nu știu ce s-a întâmplat între noi sau ce ți-am greșit. Mi-e dor de tine în fiecare zi și aș da orice să te văd zâmbind din nou la masa noastră. Te iubim și te vom aștepta mereu acasă.”

Nu mi-a răspuns nici până azi.

M-am întrebat de sute de ori: unde am greșit? Am fost prea insistentă? Prea protectoare? Sau pur și simplu Radu a reușit să o convingă că familia ei nu mai contează?

Sunt nopți în care visez că Andreea intră pe ușă cu brațele deschise și mă strigă „mamă”. Mă trezesc plângând și mă uit la poza ei din liceu – ultima dată când era cu adevărat fericită.

Poate că sunt mame care au trecut prin asta și știu cât doare să-ți vezi copilul alunecând printre degete fără să poți face nimic. Poate că cineva îmi va spune ce să fac sau cum să-mi recapăt fiica…

Oare cât trebuie să aștepte o mamă până când copilul ei își amintește cine este cu adevărat? Oare dragostea noastră va fi vreodată suficient de puternică încât s-o aducă înapoi?