Am crescut fără rădăcini: Povestea mea despre abandon, luptă și speranță

— Nu-l luați acasă, nu are niciun rost! a spus mama, cu vocea tăiată, în timp ce asistenta mă ținea în brațe, învelit într-o păturică albastră. Aveam doar câteva ore de viață și deja eram un străin pentru cei care ar fi trebuit să-mi fie universul. Numele meu este Nicolae, dar mult timp am fost doar „copilul din salonul 3”, băiatul cu boala rară pe care nimeni nu-l voia.

Am crescut printre pereți reci, cu miros de dezinfectant și plânsete înfundate. Primele mele amintiri sunt cu asistentele care mă legănau mecanic, fără să-mi spună vreodată „te iubesc”. În fiecare an, când venea ziua mea, mă uitam pe geam și visam că poate, poate anul acesta va veni cineva să mă ia acasă. Dar nu venea nimeni. Doar o tăcere apăsătoare și priviri compătimitoare.

La șase ani am ajuns într-o familie de plasament dintr-un sat uitat de lume, lângă Bacău. Doamna Mariana era o femeie aspră, cu mâini crăpate de muncă și ochi obosiți. — Să nu faci probleme, Nicolae! Nu suntem aici să-ți fim părinți, ci să te creștem cât trebuie, mi-a spus din prima zi. Soțul ei, domnul Ion, nici nu mă privea. Pentru el eram doar încă o gură de hrănit, încă un copil pentru care statul plătea o indemnizație.

În fiecare seară mă uitam la ceilalți copii ai lor cum se jucau împreună, râdeau și primeau îmbrățișări. Eu stăteam la margine, cu jucăria stricată primită de la centru, încercând să-mi ascund lacrimile. — De ce nu mă iubiți? am întrebat-o într-o noapte pe doamna Mariana. S-a uitat la mine lung și a oftat: — Nu e vina ta, băiete. Viața nu-i dreaptă cu toți.

La școală eram mereu „băiatul bolnav”, cel care nu putea să alerge ca ceilalți, care lipsea des la doctori. Copiii râdeau de mine: — Uite-l pe Nicolae, ăla care n-are părinți! Uneori mă băteau, alteori mă ignorau. Învățătoarea încerca să mă apere, dar nu putea schimba lumea lor crudă.

Anii au trecut greu. La 12 ani am fost mutat din nou, pentru că familia Marianei nu mai voia să aibă grijă de mine. — E prea greu cu el, are nevoie de prea multă atenție medicală, au spus la Direcția pentru Protecția Copilului. Am ajuns într-un centru din Iași, unde eram doar un număr pe o listă lungă. Aici am întâlnit-o pe Alina, o fată cu ochii mari și triști ca ai mei. Ne-am împrietenit repede. — Și pe mine m-au lăsat ai mei aici, mi-a spus într-o seară. — Dar noi putem fi familie unul pentru altul.

Cu Alina am învățat să râd din nou. Ne făceam promisiuni: că atunci când vom fi mari, vom avea o casă a noastră și nu vom abandona niciodată pe nimeni. Dar viața nu ne-a lăsat să visăm prea mult. La 16 ani ea a fost adoptată de o familie din București. Am plâns zile întregi după ea. Din nou eram singur.

Boala mea se agrava uneori. Aveam nevoie de tratamente scumpe pe care statul abia le asigura. Multe nopți le-am petrecut în spital, privind tavanul și întrebându-mă: De ce eu? Ce am făcut să merit asta? Într-o zi, o asistentă mai tânără m-a întrebat: — Dacă ai avea o dorință, care ar fi? Am răspuns fără să clipesc: — Să știu cine sunt părinții mei și de ce m-au lăsat.

La 18 ani am ieșit din sistemul de protecție socială. Cu un rucsac vechi și câteva haine primite de la centru, am pornit spre București. Nu aveam pe nimeni acolo, dar simțeam că trebuie să încerc să-mi găsesc rădăcinile. Am început să caut dosarul meu la Direcție. După luni întregi de insistențe și drumuri între birouri reci și funcționari plictisiți, am găsit un nume: Elena Popescu – mama mea.

Am tremurat când am sunat la ușa unui apartament modest din cartierul Rahova. O femeie trecută de 40 de ani mi-a deschis ușa. M-a privit lung și a început să plângă înainte să spun ceva.
— Tu ești… Nicolae?
— Da… Sunt eu.
A căzut în genunchi și a început să-și ceară iertare printre suspine:
— N-am avut curaj… Tata tău a plecat când a aflat că ești bolnav… Eu eram singură… Nu știam cum să te cresc…

Am simțit furie, tristețe și milă în același timp. Am stat ore întregi vorbind despre trecut, despre fricile ei și despre golul meu imens. Nu am găsit răspunsuri care să-mi aline durerea, dar am înțeles că uneori oamenii fac alegeri greșite din frică.

Astăzi am 25 de ani și încă lupt cu boala mea. Lucrez la un ONG care ajută copiii abandonați. Încerc să fiu pentru ei ceea ce mie mi-a lipsit: un sprijin sincer, o vorbă bună, o îmbrățișare adevărată.

M-am împăcat oare cu trecutul? Nu știu dacă voi putea vreodată să iert complet abandonul sau să umplu golul rămas în sufletul meu. Dar mă întreb mereu: câți copii ca mine mai cresc azi fără rădăcini? Și ce putem face noi ca lumea lor să fie mai bună?