Am trimis băieții la magazin, dar doar unul s-a întors. Povestea unei mame care a trăit cel mai mare coșmar

— Petru, unde e Victor? De ce ești singur? am întrebat cu vocea tremurândă, când l-am văzut intrând pe ușă, cu sacoșa de pâine strânsă la piept și ochii mari, speriați.

Petru a rămas în prag, fără aer. „Nu știu, mamă… Era lângă mine, dar apoi… nu l-am mai văzut. Am strigat după el, dar nu mi-a răspuns!”

În clipa aceea, lumea mea s-a prăbușit. Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji și genunchii mi se înmoaie. M-am repezit afară, fără să-mi iau nici măcar geaca, urlând numele lui Victor pe stradă, printre blocuri, printre mașini parcate la întâmplare. Vecinii se uitau la mine ciudat, dar nu-mi păsa. „Victor! Victooor!”

Totul a început atât de banal. Era o după-amiază de marți, cu soarele ascuns după nori și vântul rece de martie care bătea printre copaci. Le-am dat băieților bani să cumpere pâine și lapte de la magazinul din colț. Petru avea 12 ani și era deja responsabil, iar Victor, la cei 6 ani ai lui, era mereu lipit de fratele mai mare. Nu mi-am imaginat niciodată că ceva rău s-ar putea întâmpla pe o distanță atât de scurtă.

Soțul meu, Andrei, era la serviciu. L-am sunat cu mâinile tremurânde: „Andrei, Victor nu s-a întors acasă! Petru a venit singur!”

A urmat o tăcere grea la celălalt capăt al firului, apoi vocea lui spartă: „Sun la poliție. Vin imediat!”

Au urmat orele cele mai lungi din viața mea. Poliția a venit repede — doi agenți tineri, cu fețe serioase. Au început să pună întrebări: „Când l-ați văzut ultima dată? Cu ce era îmbrăcat? Avea ceva la el?”

Petru stătea pe canapea, cu ochii în pământ și mâinile strânse în poală. „Nu e vina ta”, i-am spus încercând să-l liniștesc, dar știam că nu mă crede nici el, nici eu însămi.

Vecina de la trei a venit să mă îmbrățișeze: „O să-l găsească, Maria! Stai liniștită!” Dar cum să stai liniștită când nu știi dacă copilul tău e speriat, plânge sau — Doamne ferește — cine știe ce i s-a întâmplat?

Polițiștii au început să bată din ușă în ușă. Au verificat camerele de supraveghere de la magazin. Pe una dintre ele se vedea clar cum Petru și Victor intrau împreună. La ieșire însă… doar Petru.

— Nu-mi amintesc să fi plecat fără el! a izbucnit Petru printre lacrimi. „Am crezut că e în spatele meu… M-am uitat după el abia când am ajuns la colț.”

M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie și am început să mă rog cu voce tare: „Doamne, ai grijă de copilul meu! Dă-mi putere să-l găsesc!”

Andrei a ajuns acasă palid ca varul. S-a repezit la Petru și l-a luat în brațe: „Nu e vina ta! O să-l găsim pe Victor!” Dar eu vedeam în ochii lui aceeași groază pe care o simțeam și eu.

Au trecut orele una după alta. Afară se lăsa seara și frigul pătrundea prin geamurile vechi ale apartamentului nostru de pe strada Ion Creangă. Telefonul suna din cinci în cinci minute — rude, prieteni, vecini care voiau să ajute sau doar să afle vești.

La un moment dat, a sunat poliția: „Am găsit o jucărie care seamănă cu descrierea dumneavoastră lângă parcul mic din spatele blocului.” Am alergat acolo cu inima cât un purice. Era ursulețul lui Victor — cel pe care îl ținea mereu în mână când ieșea afară.

M-am prăbușit pe bancă și am izbucnit în plâns. O femeie bătrână s-a apropiat de mine: „L-am văzut pe băiatul dumneavoastră acum vreo oră… Era cu un bărbat înalt, cu geacă neagră. Părea că îl cunoaște.”

Poliția a început să caute prin tot cartierul. Între timp, eu mă luptam cu gândurile mele: dacă nu i-aș fi trimis singuri la magazin… dacă aș fi mers eu… dacă… dacă…

Petru stătea nemișcat lângă mine. La un moment dat a șoptit: „Mamă, crezi că nu o să-l mai vedem niciodată?”

L-am strâns tare la piept: „Nu! O să-l găsim! Trebuie!”

Au trecut orele ca niște ani. La miezul nopții, poliția ne-a sunat din nou: „Am găsit un copil care corespunde descrierii dumneavoastră într-un bloc părăsit din apropiere.” Am alergat acolo cu Andrei și Petru fără să simțim frigul sau oboseala.

Victor stătea pe o saltea murdară, cu ochii mari și speriați. Când m-a văzut, a început să plângă și s-a aruncat în brațele mele: „Mamiii!”

Lângă el era un bărbat necunoscut — poliția l-a încătușat imediat. Mai târziu am aflat că era un vecin cu probleme psihice care îl ademenise pe Victor cu promisiunea că îi arată niște pisici.

L-am dus acasă pe Victor și l-am ținut strâns la piept toată noaptea. Nu am dormit deloc — nici eu, nici Andrei, nici Petru. Ne uitam unul la altul și nu ne venea să credem că totul s-a terminat cu bine.

A doua zi dimineață, când soarele a intrat timid pe fereastră, m-am uitat la băieții mei dormind îmbrățișați și m-am întrebat: Cum putem trăi cu frica asta? Cum putem avea încredere că lumea e un loc sigur pentru copiii noștri? Oare voi mai avea vreodată curajul să-i las singuri?