Am pierdut-o pe nepoata mea din cauza unor prăjituri? Povestea unei bunici dintr-un sat românesc

— Nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre prăjiturile alea, mamă Maria! Ai înțeles? Ai făcut destule!
Glasul lui Cătălin, ginerele meu, răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiți de aburii anilor. Era seară, iar lumina galbenă a becului tremura peste masa veche, unde încă mai mirosea a cozonac proaspăt.

M-am oprit din frecatul mâinilor. Simțeam cum mi se strânge inima. Ilinca, nepoata mea de opt ani, stătea cu ochii mari în ușă, strângând la piept păpușa pe care i-o făcusem eu din cârpe.

— Cătălin, nu am vrut decât să-i dau copilului ceva dulce… E ziua ei! Am pus doar puțin zahăr, că știu că nu-i la voie…

— Nu e vorba doar de zahăr! E vorba că nu respecți ce spunem noi! Și iar ai dat bani Ilincăi fără să ne spui!

Mi-am mușcat buzele. Da, îi strecurasem Ilincăi cinci lei în buzunar, să-și ia o înghețată când merge la școală. Nu era mult, dar știam că fiica mea, Andreea, și Cătălin țineau socoteala fiecărui bănuț.

— E copilul meu, mamă! Nu vreau să crească răsfățată! — a spus Andreea, intrând și ea în bucătărie. Avea ochii roșii de oboseală și nervi. — Dacă nu poți respecta regulile noastre, mai bine nu o mai lași la tine!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Sângele mi-a urcat în obraji și am început să tremur.

— Dar eu… eu doar am vrut să-i fac o bucurie…

— Ajunge! — a tăiat Cătălin scurt. — Ilinca, ia-ți haina! Plecăm!

Ilinca s-a uitat la mine cu ochii umezi. Am vrut să o iau în brațe, dar Andreea a tras-o ușor de mână. Ușa s-a trântit după ei și am rămas singură în bucătărie, cu mirosul de cozonac plutind peste masa goală.

Am stat mult timp nemișcată. M-am uitat la farfuria cu prăjituri — cornulețe cu gem de prune, rețeta moștenită de la mama mea. Le făceam mereu când venea Ilinca la mine. Era ritualul nostru: ea mă ajuta să frământ aluatul, râdea când se murdărea pe mâini și apoi ne așezam împreună pe prispă și mâncam cornulețe calde.

Nu era prima dată când mă certam cu Andreea și Cătălin. De când s-au mutat la oraș și au început să citească pe internet despre „educație modernă”, totul părea greșit la mine: prea mult zahăr, prea multă libertate, prea multe povești despre copilăria mea grea. Eu am crescut trei copii singură după ce bărbatul meu a murit într-un accident la combinat. Am muncit pământul cu mâinile astea crăpate și am pus fiecare leu deoparte ca să le fie lor mai bine. Dar acum simțeam că nu mai sunt bună de nimic.

A doua zi am încercat să sun la Andreea. Nu mi-a răspuns. Am trimis mesaje — nimic. Săptămâni întregi am stat cu telefonul în mână, sperând că o să primesc măcar o poză cu Ilinca. Dar liniștea era apăsătoare.

Vecina mea, tanti Viorica, a venit într-o zi la poartă.

— Ce-ai pățit, Marie? Nu te-am mai văzut veselă de când era Ilinca pe aici.

I-am povestit totul printre lacrimi.

— Of, dragă… copiii ăștia de azi cred că știu ei mai bine… Dar sufletul de bunică nu-l înțeleg până nu ajung și ei acolo.

Avea dreptate. Dar rana era adâncă. În fiecare zi mă uitam la păpușa lăsată pe patul din camera Ilincăi și mă rugam să o văd iar alergând prin curte.

Într-o duminică, după slujbă, am văzut-o pe Andreea la magazinul din sat. Am prins curaj și m-am apropiat.

— Andreea… te rog… nu mă lăsa fără Ilinca…

S-a uitat la mine rece.

— Mamă, nu înțelegi că nu e vorba doar de prăjituri? E vorba că nu respecți ce spunem noi ca părinți! Mereu faci cum crezi tu!

— Dar eu doar vreau să fiu aproape de ea… Să-i dau ce n-am avut eu…

— Poate că tocmai asta e problema! — a spus ea și a plecat fără să se uite înapoi.

Am rămas în mijlocul drumului cu ochii în lacrimi. Oamenii treceau pe lângă mine și dădeau din cap a milă sau neînțelegere.

Au trecut luni de zile fără să-mi văd nepoata. În Ajunul Crăciunului am lăsat un coș cu prăjituri la ușa lor din oraș. Nu am primit niciun semn.

M-am întrebat de mii de ori: unde am greșit? Oare dragostea mea a sufocat-o pe Andreea? Oare trebuia să fiu mai reținută? Sau poate unele răni din familie sunt atât de adânci încât nu se mai vindecă niciodată?

Acum stau singură în bucătăria mea și mă uit la poza Ilincăi de pe perete. Îmi lipsește zâmbetul ei, glasul ei vesel care umplea casa de lumină.

Poate că într-o zi va veni iar la mine și vom frământa împreună aluatul pentru cornulețe. Până atunci mă întreb: oare cât poate dura un dor de bunică? Și câte generații trebuie să treacă până când ne vom asculta unii pe alții cu adevărat?