„Am crescut trei fii, dar niciunul nu vrea să-mi fie alături la bătrânețe. Oare unde am greșit?”

— Mamă, nu mai insista! Am spus că nu pot veni weekendul ăsta! — vocea lui Andrei răsună rece prin telefon, iar eu simt cum mi se strânge inima. Încerc să nu plâng, dar lacrimile îmi ard ochii. E a treia oară luna asta când îl rog să vină să mă ajute cu lemnele pentru iarnă. Casa e veche, soba scârțâie, iar eu abia mă țin pe picioare.

Închid telefonul încet și mă uit la poza de pe perete: eu, soțul meu Ion și cei cinci copii ai noștri, toți mici, cu obrajii rumeni și ochii plini de viață. Erau vremuri grele, dar eram împreună. Acum, după treizeci și ceva de ani, casa e goală, iar liniștea apasă ca o povară.

Am crescut trei băieți și două fete. Pe băieți i-am învățat să fie harnici, să respecte familia, să nu uite niciodată de unde au plecat. Pe fete le-am învățat să fie puternice și să nu se lase călcate în picioare. Dar viața nu a ieșit cum am sperat.

— Mamă, dacă vrei să-ți fie bine la bătrânețe, fă-ți o fată! — îmi spunea mereu bunica. Eu râdeam atunci și ziceam că toți copiii sunt la fel. Acum nu mai râd.

Fetele mele, Ana și Irina, mă sună aproape zilnic. Ana vine cu copiii la sfârșit de săptămână, mă ajută la curățenie, îmi aduce medicamente. Irina stă în orașul vecin, dar mă sună mereu să mă întrebe dacă am mâncat sau dacă mi-e frig. Băieții… Andrei e cel mai mare. Are firmă de construcții în București. Rareori răspunde la telefon. Când îl prind, îmi spune mereu că e ocupat: „Mamă, am șantier, am clienți, nu pot să vin!”

Mihai e la Cluj. A terminat facultatea cu bursă și acum lucrează la o multinațională. Îl văd doar de Crăciun și Paște. Când vine, stă puțin și pleacă repede: „Mamă, trebuie să ajung la aeroport!”

Cel mic, Paul, e în Italia. A plecat după liceu „să facă bani”. Îmi trimite din când în când câte o sută de euro și un mesaj sec: „Sper că ești bine.”

Soțul meu Ion s-a stins acum patru ani. De atunci, casa parcă s-a prăbușit peste mine. Am rămas singură cu amintirile și cu grija zilei de mâine.

Într-o zi de toamnă rece, m-am hotărât să-i chem pe toți acasă. Am făcut sarmale și cozonac, ca pe vremuri. Am pus masa mare în sufragerie și am așteptat cu sufletul la gură.

Ana a venit prima cu cei doi copii ai ei. Irina a ajuns după-amiază cu soțul. Băieții… doar Mihai a venit, grăbit ca de obicei.

— Mamă, nu pot sta mult. Am avion diseară.

— Mihai, măcar tu… — am început eu cu voce tremurată — …nu poți rămâne o noapte?

— Nu pot, mamă! Am treabă la serviciu.

Andrei și Paul nici măcar nu au răspuns la telefon.

Seara am stat pe scaunul din bucătărie și am plâns în tăcere. Ana m-a găsit acolo.

— Mamă, de ce plângi?

— Pentru că mi-e dor de voi toți… pentru că simt că nu mai contez pentru băieții mei…

Ana m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Nu toți copiii sunt la fel, mamă. Fetele au inimă altfel…

Nu știu dacă are dreptate sau dacă eu am greșit undeva pe drum. Poate i-am crescut prea liberi pe băieți sau poate lumea s-a schimbat prea mult.

În satul nostru se vorbește mereu: „Cine are băieți are sprijin la bătrânețe!” Dar eu văd altceva: băieții pleacă după bani și carieră, uitând de părinți. Fetele rămân aproape de casă, de mamă.

Într-o zi am avut curajul să-l sun pe Andrei din nou.

— Mamă, știi că te iubesc… dar nu pot să vin acum. Am rate, am copii mici… N-ai vrea să te muți la oraș? S-ar ocupa cineva de tine acolo…

— Nu vreau să plec din casa mea! Aici am trudit o viață întreagă! — i-am răspuns printre lacrimi.

A tăcut lung la telefon.

— O să încerc să vin luna viitoare…

Dar luna a trecut și el tot nu a venit.

M-am obișnuit cu singurătatea. Îmi găsesc alinarea în glasul fetelor mele și în râsetele nepoților când vin pe la mine. Dar rana rămâne: de ce copiii pentru care ai dat totul ajung să te uite?

Poate că lumea s-a schimbat sau poate că eu am greșit undeva pe drum. Poate că dragostea de mamă nu mai valorează azi cât valora odinioară.

Mă uit la poza veche de pe perete și mă întreb: oare ce aș fi putut face altfel? Oare câți dintre voi simt același gol în suflet ca mine?