„De ce nu gătești ca Mariana?” – Confesiunea unei soții românce despre lupta de la masa familiei

— Iar ai făcut supă de pui? Nu poți să gătești și tu ceva mai interesant, ca Mariana?

Cuvintele lui Andrei mi-au tăiat pofta de mâncare înainte să apuc să mă așez la masă. Am simțit cum mi se strânge stomacul, cum fiecare celulă din corpul meu vrea să țipe, dar m-am abținut. Copiii erau deja la masă, cu ochii în farfurii, iar eu încercam să-mi adun răbdarea după o zi de muncă în care am alergat între ședințe, telefoane și rapoarte. M-am așezat încet, cu spatele drept, și am încercat să ignor privirea critică a soțului meu.

— Dacă nu-ți place, poți să gătești tu mâine, am spus încet, fără să ridic ochii.

Andrei a oftat teatral și a dat din umeri. — Nu e vorba că nu-mi place, dar uite la Radu și Mariana! Ea face sarmale, ciorbă de burtă, prăjituri… mereu altceva! Parcă la noi e tot timpul același meniu.

Am simțit cum mi se încălzește fața. Mariana… De câte ori nu am auzit numele ei în ultimele luni? De fiecare dată când Andrei venea de la Radu, avea ceva nou de povestit despre cât de bine gătește Mariana, cât de frumos miroase în casa lor, cât de fericit e Radu. Dar nimeni nu vorbea despre faptul că Mariana stă acasă cu copilul lor de un an și jumătate, că are timp să caute rețete și să petreacă ore întregi în bucătărie. Eu? Eu alergam între job și grădiniță, între cumpărături și teme, între vase nespălate și haine de pus la uscat.

— Poate dacă ai avea și tu mai mult timp… a început el din nou.

— Poate dacă ai vedea și tu cât fac deja! am izbucnit, ridicând vocea fără să vreau. Copiii s-au uitat speriați la mine. Am respirat adânc și am încercat să mă liniștesc. — Îmi pare rău… Dar chiar nu vezi?

Seara aceea s-a terminat în tăcere. Am strâns masa singură, cu lacrimi în ochi. M-am dus la baie și m-am privit în oglindă: cearcăne adânci, părul prins într-un coc neglijent, tricoul pătat cu supă. Unde dispăruse fata care visa să fie iubită pentru cine e, nu pentru ce pune pe masă?

A doua zi dimineață, Andrei a plecat devreme la serviciu fără să spună nimic. Am dus copiii la grădiniță și am pornit spre birou cu un nod în gât. La semafor, am început să plâng. M-am simțit atât de singură! Parcă nimeni nu vedea cât mă zbat. La serviciu am zâmbit mecanic colegilor și mi-am făcut treaba ca un robot.

Seara, când am ajuns acasă, copiii se jucau în sufragerie. Am deschis frigiderul: două ouă, un rest de brânză și niște roșii ofilite. Am făcut o omletă rapidă și am pus-o pe masă. Andrei a venit târziu, obosit și morocănos.

— Iar omletă? a întrebat el fără să se uite la mine.

Atunci am simțit că nu mai pot. Am lăsat furculița jos și am izbucnit:

— Știi ceva? M-am săturat! Nu sunt Mariana! Nu vreau să fiu Mariana! Eu sunt Ana! Și fac tot ce pot pentru familia asta! Dacă vrei sarmale sau prăjituri în fiecare zi, du-te la ea!

Andrei s-a uitat la mine șocat. Nu mă mai văzuse niciodată așa. Copiii au început să plângă. Am fugit în dormitor și m-am trântit pe pat. Plângeam în hohote, cu fața în pernă.

După câteva minute, Andrei a intrat încet în cameră.

— Ana… îmi pare rău. Nu mi-am dat seama cât te doare… Eu doar… voiam să fie ca înainte.

— Ca înainte? Ca atunci când eram doar noi doi și aveam timp să gătim împreună? Acum totul e pe fugă! Tu vii târziu, eu muncesc până pic din picioare… Și tot eu trebuie să fiu perfectă?

A venit lângă mine și m-a luat în brațe. Pentru prima dată după mult timp am simțit că mă vede cu adevărat.

— Iartă-mă… N-am vrut să te rănesc. Nici nu știu cum să repar…

— Poate ar trebui să gătim împreună uneori. Sau măcar să apreciezi ce fac deja…

A dat din cap încet.

— Ai dreptate. O să încerc…

Nu s-a schimbat totul peste noapte. Dar ceva s-a rupt atunci între noi — sau poate s-a vindecat o rană veche. În următoarele zile, Andrei a început să mă ajute la bucătărie: spărgea ouăle pentru omletă sau tăia legumele pentru supă. Copiii râdeau când ne vedeau împreună printre cratițe.

Într-o seară, după ce am pus copiii la culcare, Andrei m-a luat de mână:

— Știi… cred că mi-era dor de tine, nu de mâncarea Marianei.

Am zâmbit printre lacrimi.

Poate că dragostea nu se măsoară în feluri sofisticate sau prăjituri elaborate. Poate că e în micile gesturi: într-o omletă făcută pe fugă sau într-o îmbrățișare după o zi grea.

Mă întreb: câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi ne simțim nevăzute pentru tot ce facem zi de zi? Voi ce ați face în locul meu?