Am fugit de acasă când am aflat că voi avea tripleți. Acum, după 18 ani, mă întorc și nu știu dacă mai am dreptul să bat la ușă.

— Nu pot, Maria! Nu pot să fac față la asta! am urlat, cu palmele tremurând pe masa din bucătărie. Era o seară de aprilie, ploua mărunt peste satul nostru din Bacău, iar în casă mirosea a ciorbă și a disperare. Maria, soția mea, stătea în picioare, cu ochii roșii și burta deja rotunjită sub rochia ei veche. — Dar sunt copiii tăi, Ilie! Sunt ai noștri! Cum poți să spui că nu poți? a șoptit ea, aproape fără glas.

Nu știu ce s-a rupt atunci în mine. Poate frica, poate rușinea că nu aveam bani nici pentru un copil, darămite pentru trei. Poate amintirea tatălui meu care m-a părăsit și pe mine când eram mic. Am fugit. Am ieșit în ploaie, cu hainele ude lipite de piele și cu sufletul gol. Am luat trenul spre București fără să mă uit înapoi.

Anii au trecut ca o pedeapsă. Am muncit pe șantiere, am dormit prin garsoniere reci, am băut ca să uit. N-am sunat niciodată acasă. Mi-era frică să aud vocea Mariei sau să aflu că tripleții mei cresc fără mine. În fiecare an de Crăciun mă uitam la telefon și nu aveam curaj să formez numărul. Îmi imaginam cum ar fi fost să le cumpăr cadouri, să-i văd alergând prin curte, să-i țin în brațe când plâng.

Într-o zi, după 18 ani, am primit o scrisoare de la sora mea, Anca: „Mama e bolnavă rău. Dacă vrei s-o mai vezi, vino acasă.” Am simțit cum mi se strânge inima. M-am suit în tren și am privit pe geam câmpurile ude de primăvară, gândindu-mă la ce voi găsi acasă.

Când am ajuns în sat, lumea se uita la mine ca la un strigoi. Vecinii șușoteau pe la porți: „Uite-l pe Ilie, cel care și-a lăsat copiii.” Am intrat în curte cu pași mici. Maria era pe prispă, mai slabă și mai obosită decât mi-o aminteam. M-a privit lung, fără ură, dar nici cu blândețe.

— Ai venit prea târziu, Ilie, mi-a spus ea. Mama ta e sus, doarme. Copiii sunt mari acum. Nu știu dacă vor să te vadă.

Am simțit că mă prăbușesc. Am urcat la mama și i-am ținut mâna până dimineața. A doua zi, am ieșit în curte și i-am văzut pe ei: trei tineri – două fete și un băiat – stând la poartă. Semănau cu mine când eram tânăr. Inima mi-a bătut nebunește.

— Tu ești tata? a întrebat fata cea mare, Andreea, cu o voce aspră.

— Da… Sunt… Nu știu dacă merit să vă spun asta… am bâiguit eu.

Băiatul, Radu, s-a uitat la mine cu ochi reci: — De ce ai plecat? De ce ne-ai lăsat?

Nu am avut răspunsuri bune. Le-am spus adevărul: că mi-a fost frică, că am fost slab, că nu am știut cum să fiu tată.

— Mama ne-a crescut singură. A muncit la două fabrici ca să avem ce mânca. Noi nu avem nevoie de scuzele tale! a izbucnit cea mică, Ioana.

Am simțit cum fiecare cuvânt al lor mă lovește ca un bici peste suflet. Am vrut să le spun că îi iubesc, dar mi-am dat seama că nu am dreptul. Am stat acolo, în mijlocul curții, cu capul plecat.

Maria a venit lângă mine și mi-a pus o mână pe umăr: — Poate că timpul nu vindecă totul, Ilie. Dar dacă vrei să faci ceva bun acum, încearcă să fii aici pentru ei măcar de-acum înainte.

Am rămas în sat câteva zile. I-am urmărit de la distanță pe copii – tineri deja – cum râd între ei sau cum își ajută mama la treabă. Într-o seară m-am apropiat timid de Andreea:

— Pot să te ajut cu ceva?

M-a privit lung: — Poate… Dar nu te aștepta să fie ușor.

Am început să repar gardul casei și să aduc lemne pentru foc. Încet-încet, copiii au început să mă accepte lângă ei, dar nu ca tată – ci ca un străin care încearcă să repare ceva ce nu se mai poate repara complet.

Într-o noapte am stat pe prispă cu Maria și am plâns amândoi pentru tot ce am pierdut. — Dacă ai putea da timpul înapoi… ai face altfel? m-a întrebat ea.

— Da… Dar viața nu ne dă a doua șansă decât dacă avem curajul să cerem iertare.

Acum stau aici și mă întreb: Oare merită cineva iertarea după atâția ani? Sau unele greșeli sunt prea mari ca să mai poată fi îndreptate?