A treia fetiță, a treia ceartă: Când dragostea devine povară
— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trag singur la căruța asta! — vocea lui Andrei răsună în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și scutecele aruncate la repezeală pe masă. Fetița cea mică, Ana, plânge în pătuțul din colț, iar celelalte două, Ilinca și Mara, se ceartă pe o păpușă ruptă. Mă uit la Andrei și simt cum mi se strânge inima. Nu mai e bărbatul blând de care m-am îndrăgostit acum zece ani. În ochii lui văd doar oboseală și reproș.
— Și eu trag, Andrei! Nu vezi că nu mai am aer? — îi răspund cu voce joasă, să nu trezesc și mai tare copiii. Dar el nu mă ascultă. Se ridică brusc de la masă, trântind scaunul.
— Tu ai vrut încă un copil! Tu ai zis că o să ne descurcăm! Uite unde am ajuns!
Cuvintele lui mă dor ca niște ace. Îmi amintesc serile când visam împreună la o casă plină de râsete de copii. Atunci nu ne gândeam la facturi neplătite sau la zilele când frigiderul e aproape gol. Atunci eram doar noi doi și speranțele noastre naive.
Mă ridic încet și mă duc la Ana. O iau în brațe și îi simt mirosul dulce de lapte. Mă uit pe geam la blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești. Afară plouă mărunt, iar lumea pare la fel de obosită ca mine.
— Mama, Mara m-a mușcat! — Ilinca vine plângând spre mine, cu lacrimi mari pe obraji.
— Nu te-am mușcat! Ea a început! — Mara țipă și ea, trăgând-o de tricou.
Încerc să le liniștesc, dar nu mai am răbdare. Simt cum mă sufoc între nevoile lor și reproșurile lui Andrei. Înainte să nasc al treilea copil, lucram ca educatoare la grădinița din cartier. Acum stau acasă, pentru că nu avem bani de bonă și nici bunicii nu pot să ne ajute. Mama mea e bolnavă, iar părinții lui Andrei stau la țară și abia se descurcă cu pensia lor.
Seara vine repede. Andrei se întoarce târziu de la serviciu, cu ochii roșii de oboseală. Nu mai vorbim aproape deloc. Când încerc să-i spun cât mi-e de greu, oftează și se uită în altă parte.
— Maria, dacă nu găsești ceva de lucru de acasă, nu știu cum o să mai rezistăm. Eu nu mai pot lua ore suplimentare la fabrică. Șeful mi-a zis clar.
— Am încercat… Am trimis CV-uri peste tot… Cine mă angajează cu trei copii mici?
— Nu știu! Fă ceva! — vocea lui e tăioasă ca o lamă.
În noaptea aceea nu dorm deloc. Ana se trezește din oră în oră, iar eu stau pe marginea patului și mă uit la Andrei cum sforăie întors cu spatele spre mine. Îmi vine să plâng, dar nu mai am lacrimi. Mă gândesc la fetele mele: ce viitor le pot oferi? Ce fel de mamă sunt dacă nu pot să le dau liniște?
A doua zi dimineață primesc un mesaj de la sora mea, Alina: „Maria, vino pe la mine dacă poți. Vorbim.”
Merg cu Ana în brațe până la ea. Alina locuiește cu soțul ei într-un apartament micuț, dar mereu găsește timp pentru mine.
— Ce faci, surioară? Pari terminată… — mă întâmpină cu o cafea caldă.
— Nu mai pot… Andrei mă acuză pentru tot. Parcă nu mai suntem o familie.
Alina oftează și mă ia în brațe.
— Știi ce cred eu? Voi doi v-ați pierdut pe drum. Poate ar trebui să vorbiți cu cineva… un psiholog sau un preot…
— Nici bani de pâine n-avem, darămite de psiholog…
Alina zâmbește trist.
— Poate e timpul să te gândești și la tine. Să ceri ajutor. Să nu te mai sacrifici mereu…
Cuvintele ei mă urmăresc toată ziua. Seara încerc să vorbesc cu Andrei.
— Andrei, hai să mergem împreună la cineva… Să vorbim cu un preot sau cu un consilier…
El râde amar.
— Ce să ne spună? Că suntem niște ratați? Că n-avem bani nici de lumânări?
Îl privesc lung. Nu-l mai recunosc. Unde e omul care îmi promitea că vom trece peste orice?
Zilele trec una după alta, toate la fel: certuri mărunte, copii bolnavi, facturi neplătite. Într-o seară, după ce fetele adorm greu, îl găsesc pe Andrei pe balcon cu capul în mâini.
— Maria… îmi pare rău… Nu știu ce să fac… Simt că mă sufoc…
Mă așez lângă el și pentru prima dată după mult timp îl iau în brațe.
— Și eu simt la fel… Dar trebuie să fim o echipă… pentru fete…
Plângem amândoi în liniște. Poate e începutul vindecării sau poate doar o pauză între două furtuni.
Nu știu ce va fi mâine. Poate vom găsi puterea să ne ridicăm împreună sau poate drumurile noastre se vor despărți. Dar știu că nu vreau ca fetele mele să crească într-o casă plină de reproșuri și tăceri grele.
Oare câte familii trăiesc aceeași poveste ca a noastră? Oare dragostea chiar poate salva totul sau uneori trebuie să ai curajul să recunoști că nu mai poți? Voi ce ați face în locul meu?