Patru apartamente pentru Bojana – Povestea lăcomiei și a rănilor din familie

— Nu-mi vine să cred că poți face asta, Bojana! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce mama stătea între noi, cu ochii în lacrimi. Era o după-amiază sufocantă de august, iar în sufrageria noastră mică din Ploiești plutea o tensiune pe care nici măcar aerul greu nu o putea sparge.

Bojana, sora mea mai mare, stătea dreaptă ca o statuie, cu brațele încrucișate și privirea rece. Avea deja patru apartamente în București, dar nu părea să-i fie de ajuns. Venise cu un avocat și cu niște hârtii pe care le flutura ca pe niște arme.

— Ana, nu e vorba despre tine sau despre mama. E vorba despre dreptate. Casa asta mi se cuvine la fel de mult ca vouă, a spus ea, fără să clipească.

Mama s-a prăbușit pe canapea, cu palmele la gură. Am simțit cum mi se strânge inima. Casa asta era tot ce aveam. Aici am crescut, aici am plâns când tata a murit, aici am sărbătorit fiecare Crăciun cu miros de cozonac și râsete până târziu în noapte. Cum putea Bojana să ne ia totul?

Am încercat să-i explic:

— Ai deja patru apartamente! De ce vrei și casa asta? Noi nu avem unde merge! Mama e bolnavă, are nevoie de liniște, nu de procese și scandaluri!

Bojana a ridicat din umeri:

— Nu e problema mea. Vreau partea mea. Dacă nu puteți să-mi dați banii pe jumătate din valoare, vând casa.

Am simțit că mă sufoc. Mama plângea încet, iar eu mă uitam la sora mea și nu o mai recunoșteam. Unde dispăruse fata aceea care mă apăra când eram mici? Care îmi lega șireturile și îmi aducea ciocolată de la școală?

Au urmat luni de coșmar. Avocați, notificări, amenințări. Mama s-a îmbolnăvit mai rău. Nu mai dormea nopțile, iar eu încercam să găsesc soluții: să facem un credit, să vindem tot ce avem prin casă, doar-doar să-i dăm Bojanei partea ei și să rămânem aici.

Într-o seară, după ce mama adormise cu greu, am primit un mesaj de la Bojana: „Nu vreau să vă fac rău, dar nu renunț.” Am izbucnit în plâns. M-am simțit atât de singură! Prietenii mă întrebau de ce nu cedez, de ce nu plec pur și simplu. Dar cum să plec din casa în care fiecare colț păstra amintirea tatălui meu?

Într-o zi, am găsit-o pe mama uitându-se la poze vechi. M-a privit cu ochii roșii:

— Ana, poate ar trebui să cedăm… Poate Bojana are dreptate. Poate eu am greșit că am crezut că familia e mai importantă decât banii.

M-am așezat lângă ea și am strâns-o în brațe:

— Nu tu ai greșit, mamă. Lumea s-a schimbat. Oamenii se schimbă când vine vorba de bani.

Procesul a început într-o sală rece de tribunal. Bojana era acolo, elegantă, cu avocatul lângă ea. Eu tremuram pe bancă, iar mama abia își ținea capul sus. Judecătorul părea plictisit; pentru el eram doar încă o familie care se sfâșia pentru o casă.

— Doamna Ana Popescu, aveți ceva de adăugat? m-a întrebat judecătorul.

Mi-am adunat curajul:

— Da… Vreau doar să spun că aici e viața noastră. Nu cerem nimic altceva decât să putem rămâne acasă.

Bojana nici nu s-a uitat la mine.

Când sentința a venit – să-i plătim Bojanei jumătate din valoarea casei sau să vindem – am simțit că mi se prăbușește lumea. Nu aveam banii ăștia. Am început să vând tot: bijuteriile mamei, mobila veche, chiar și tablourile tatălui meu.

Într-o noapte, după ce am vândut ultimul lucru valoros din casă, m-am dus la Bojana acasă. Era târziu, dar i-am bătut la ușă.

— Ce vrei? a întrebat ea obosită.

— Să știi că ai câștigat. Dar ai pierdut ceva mai important: pe noi.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate într-o zi o să mă înțelegi.

Am plecat fără să mă uit înapoi. Mama a rămas cu mine într-un apartament mic luat cu chirie la marginea orașului. Casa copilăriei a fost vândută unui străin care a dărâmat-o ca să construiască un bloc nou.

Uneori mă întreb dacă Bojana doarme liniștită în apartamentele ei luxoase sau dacă o bântuie vreodată amintirile noastre comune. Ce preț are liniștea sufletului când ai tot ce-ți dorești material?

Mă uit la mama și mă întreb: oare cât valorează o familie? Și dacă sângele chiar mai contează atunci când banii devin singura lege?