Fiul meu vrea să-i fac curat pe bani – oare chiar asta merit după o viață de sacrificii?

— Mariana, nu te supăra, dar dacă tot vii la noi, poate ne ajuți și cu puțină ordine prin casă. Uite, îți dăm și bani, să nu fie discuții…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Rareș, băiatul meu, cel pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit, stătea în fața mea cu ochii în pământ. Andreea, nora mea, se uita la mine cu un zâmbet fals, de parcă ar fi așteptat să accept fără să clipesc. Într-o clipă, tot ce am făcut pentru el – nopțile nedormite, banii strânși cu greu pentru facultate, hainele spălate la mână când nu aveam mașină de spălat – s-au transformat într-o ofertă de angajare pe oră.

— Cum adică să-mi dați bani? Sunt mama ta, Rareș! am răbufnit eu, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Mamă, nu vreau să te simți prost… Dar Andreea zice că așa e corect. Să nu existe discuții sau supărări. Și oricum, tu ai nevoie de bani acum, nu?

M-am uitat la el ca la un străin. Da, e adevărat că pensia mea abia îmi ajunge. Da, e adevărat că uneori mă gândesc cu groază la facturile de iarnă. Dar niciodată nu mi-am imaginat că fiul meu va vedea în mine o femeie de serviciu.

Am plecat fără să mai spun nimic. Pe drum spre casă, am plâns ca un copil. M-am întrebat unde am greșit. Oare faptul că nu am acceptat-o niciodată pe Andreea? Poate că am fost prea posesivă cu Rareș? Sau poate că lumea s-a schimbat și eu am rămas în urmă?

A doua zi m-a sunat sora mea, Lenuța.

— Ce-ai pățit, Mariana? Ai vocea stinsă.

I-am povestit totul printre suspine.

— Soro, nu te lăsa călcată în picioare! Ești mama lui! Dacă nu pui tu limitele, cine să le pună?

Dar cum să pun limite când simt că orice spun îl îndepărtează și mai tare? Rareș nu mai e băiețelul care venea la mine în brațe când îl durea ceva. Acum are familia lui și eu sunt doar o povară.

În zilele următoare am încercat să mă port normal. Am mers la piață, am făcut ciorbă și am dus-o la ei, ca de obicei. Andreea a deschis ușa și a oftat teatral.

— Vai, Mariana, iar ai adus mâncare? Ți-am zis că nu e nevoie…

— Am făcut prea multă ciorbă și m-am gândit la voi.

— Bine… Pune-o acolo pe masă. Și dacă tot ești aici, poate dai cu mopul în bucătărie? Rareș e obosit după serviciu și eu am avut o zi groaznică.

Am simțit cum mă sufoc. M-am dus la baie și m-am uitat în oglindă: riduri adânci, ochi roșii de plâns. M-am întrebat: oare chiar asta merit după o viață de sacrificii?

Când Rareș a venit acasă, l-am luat deoparte.

— Rareș, tu chiar nu vezi cât mă doare ce se întâmplă?

A oftat și s-a uitat la mine ca la o problemă greu de rezolvat.

— Mamă… Andreea vrea să fie ordine și să nu existe discuții despre cine face ce. Dacă vrei să ne ajuți, primești bani. Dacă nu…

— Dacă nu…?

— Poate ar fi mai bine să ne vedem mai rar. Să nu ne mai certăm.

Mi s-a rupt sufletul. Am plecat fără să mă uit înapoi. Acasă am stat ore întregi pe canapea, uitându-mă la pereți. Am început să mă gândesc serios dacă nu cumva ar trebui să accept banii lor. Poate așa aș fi mai aproape de el… Poate așa ar vedea cât îl iubesc.

Dar apoi mi-am adus aminte de mama mea. Cum spunea mereu: „Demnitatea nu ți-o dă nimeni, ți-o iei singură.”

Au trecut câteva săptămâni în care nu ne-am mai văzut. Rareș mi-a trimis un mesaj sec: „Mamă, dacă te răzgândești cu curățenia, spune-mi.”

Am plâns din nou. Nu pentru bani. Ci pentru că fiul meu nu mă mai vede ca pe mama lui, ci ca pe o femeie care poate fi plătită să-i facă ordine în viață.

Într-o seară m-a sunat Lenuța:

— Mariana, vino la mine! Facem o cafea și vorbim ca pe vremuri.

M-am dus și i-am povestit totul din nou. Ea m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Soro, poate că trebuie să-l lași pe Rareș să-și dea singur seama ce pierde. Nu accepta orice doar ca să fii aproape de el.

Am stat mult pe gânduri după discuția asta. În noaptea aceea am visat-o pe mama: „Nu-ți vinde sufletul pentru nimic în lume.”

A doua zi i-am scris lui Rareș: „Te iubesc și voi fi mereu mama ta. Dar nu pot fi femeia ta de serviciu pe bani. Dacă ai nevoie de mine ca mamă, sunt aici. Dacă nu… îmi pare rău.”

Nu mi-a răspuns nici până azi.

Merg înainte cu inima frântă dar cu fruntea sus. Oare câți dintre noi ajungem să fim străini în propriii copii? Unde se termină dragostea și unde începe demnitatea?