Am decis să las apartamentul nepoatei mele mai mari. Acum familia mea e pe cale să se destrame…

— Mama, nu pot să cred că faci asta! Cum poți să alegi între fetele mele?
Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Tremuram ușor, cu mâinile strânse pe cana de ceai. Mă uitam la ea, la fiica mea, și nu-mi venea să cred câtă furie se adunase în ochii ei albaștri, aceiași ochi pe care îi avea și tatăl ei, Dumnezeu să-l ierte.

— Irina, nu aleg între ele. Pur și simplu… Andreea are nevoie de un început aici, acasă. Mara nici măcar nu mă caută, nu mă sună, nu știe nimic despre mine. Cum să-i las ceva unui om care mă tratează ca pe o străină?

Irina a izbucnit în lacrimi. S-a ridicat brusc de pe scaun și a început să se plimbe prin bucătărie, gesticulând nervos.

— Nu e corect! Le dezbini! Le pui una împotriva celeilalte! Mara e fiica mea la fel ca Andreea! Poate că nu vine des, dar e tot sângele tău!

Am simțit cum mi se strânge inima. Mi-am amintit de Mara copil, cu părul ei blond și zâmbetul larg, cum venea la mine în vacanțe și mă ruga să-i fac clătite. Dar anii au trecut. Mara a crescut, a plecat la București la liceu, apoi la Cluj la facultate. Nu m-a mai vizitat decât rar, iar la telefon răspundea sec: „Bună, bunica. Sunt bine. Am treabă.”

Andreea însă… Andreea venea aproape în fiecare weekend. Îmi aducea flori, mă ajuta la piață, îmi povestea despre facultatea ei din Franța. Îmi trimitea mesaje: „Bunica, ai mâncat azi? Ai nevoie de ceva?” Când a venit pandemia și am rămas izolată, ea mi-a adus cumpărături la ușă.

Nu era vorba de dragoste împărțită. Era vorba de recunoștință și apropiere. Dar cum să-i explic asta Irinei?

— Mama, nu vezi că faci o nedreptate? Dacă îi dai apartamentul Andreei, Mara va simți că nu contează pentru tine!

— Irina, Mara nici nu vrea să audă de Ploiești! A zis clar că nu se mai întoarce aici niciodată! Ce rost are să-i las ceva ce nu va folosi?

Irina a tăcut. S-a așezat pe scaun și a început să-și frământe mâinile.

— Tu nu știi cum e între ele… Mereu s-au simțit în competiție. Dacă faci asta, le pierzi pe amândouă.

Am oftat adânc. Poate că avea dreptate. Dar eu simțeam că fac ceea ce trebuie.

În seara aceea am stat mult pe gânduri. Am scos din sertar poza cu mine și cele două nepoate la mare, când erau mici. Zâmbeam toate trei, cu picioarele în nisip și vântul în păr. Unde s-a dus timpul acela? Unde s-a rupt totul?

A doua zi m-a sunat Andreea din Franța.

— Bunica, mama mi-a spus ce-ai hotărât… Ești sigură? Nu vreau să se supere nimeni din cauza mea.

Vocea ei era caldă, dar simțeam neliniștea din spatele cuvintelor.

— Draga mea, tu meriți un început aici. Vreau să ai un loc al tău când te întorci.

— Dar Mara? Nu vreau să creadă că eu am cerut asta…

— Nu-ți face griji pentru Mara. Ea are drumul ei.

După ce am închis telefonul, m-am simțit mai singură ca niciodată.

Au trecut câteva zile și Irina nu m-a mai sunat deloc. Nici Mara. Doar Andreea îmi trimitea mesaje scurte: „Te iubesc, bunica.”

Într-o duminică după-amiază am primit un mesaj de la Mara: „Am auzit ce-ai făcut. Să știi că nu mă interesează apartamentul tău.” Atât. Fără „bunica”, fără nimic.

Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit totul. Dacă nu cumva dragostea trebuie împărțită egal, chiar dacă nu primești la fel înapoi.

A doua zi dimineață am găsit un bilet sub ușă. Era scrisul Irinei: „Nu pot să te iert acum. Poate într-o zi.”

M-am uitat lung pe geam la blocurile cenușii din cartierul meu vechi din Ploiești. Am crescut aici o viață întreagă. Am muncit la fabrică 35 de ani ca să pot cumpăra acest apartament cu ratele acelea nesfârșite din anii ’80. Tot ce mi-am dorit a fost ca familia mea să fie unită.

Dar poate că uneori deciziile bune pentru unii sunt greșeli pentru alții.

Mă întreb acum: oare dragostea se măsoară în apartamente și moșteniri? Sau în clipele petrecute împreună? Dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi făcut?