„De când au aflat de testament, copiii mă sună zilnic. Dar oare chiar le pasă de mine?” Povestea unei mame uitate

„Mamă, cum te simți azi? Ai luat pastilele?” Vocea Ioanei răsună în receptor, plată, grăbită, ca și cum ar bifa o sarcină de pe listă. Privesc pe geam la ploaia care se prelinge pe sticla murdară și mă întreb dacă chiar îi pasă sau doar se simte obligată. De când le-am spus că am făcut testamentul, nu trece zi fără să mă sune vreunul dintre copii. Dar niciunul nu vine să mă vadă. Nici măcar azi, de ziua mea.

Mi-am petrecut dimineața cu gândurile mele, răsfoind albumele vechi. Poze cu mine și copiii, când erau mici, cu zâmbete largi și ochi plini de speranță. Atunci nu aveam nimic, doar dragostea noastră și promisiunea că voi face tot ce pot pentru ei. Când Petre m-a părăsit, eram o femeie tânără cu trei copii mici și un apartament la bloc. Nu aveam niciun ajutor. Mama murise de tânără, iar tata era bolnav. Am muncit la fabrica de confecții până mi-au sângerat palmele, doar ca să le pun ceva pe masă.

— Mamă, ai nevoie de ceva? — mă întreabă Andrei la telefon, cu vocea lui groasă.
— Nu, dragul meu. Sunt bine.
— Să nu uiți să iei pastilele pentru inimă.

Nu-mi spune niciodată „te iubesc”, nu mă întreabă ce mai simt sau dacă mi-e dor de el. Doar despre pastile și sănătate. Și mereu încheie repede: „Trebuie să fug la serviciu, vorbim mâine.”

Când erau mici, veneau la mine în pat dimineața și mă strângeau în brațe. Acum, abia dacă își găsesc timp să mă sune. Ioana e mereu ocupată cu copiii ei, iar Raluca trăiește la Cluj și spune că nu poate veni decât de Crăciun. Dar de când au aflat că am făcut testamentul și că apartamentul va rămâne unuia dintre ei, telefoanele au devenit zilnice.

Am simțit schimbarea imediat. Înainte treceau săptămâni fără să primesc un semn. Acum primesc mesaje: „Mamă, ai nevoie de ceva?”, „Mamă, cum te simți?”, „Mamă, să nu uiți să mănânci.”

Într-o seară, Ioana a venit pe neașteptate cu o pungă de fructe.
— Mamă, ți-am adus portocale. Știu că-ți plac.
— Mulțumesc, draga mea.
A stat zece minute, a răsfoit telefonul și a plecat grăbită. Nici nu s-a uitat la mine când a ieșit pe ușă.

M-am întrebat atunci: oare chiar le pasă sau doar vor să fie siguri că nu schimb testamentul?

Într-o zi am auzit-o pe Raluca vorbind la telefon cu Andrei:
— Dacă mama se răzgândește și lasă totul Ioanei?
— Nu cred că ar face asta… Dar trebuie să fim atenți.

M-a durut mai tare decât orice cuvânt rostit direct către mine. Am simțit că nu mai sunt mama lor, ci doar o bătrână cu un apartament bun într-un cartier liniștit din București.

Am încercat să le spun ce simt:
— Copii, mi-e dor de voi. Mi-ar plăcea să veniți la mine nu doar pentru moștenire.
Ioana a râs stânjenită:
— Mamă, nu spune prostii! Cum poți crede așa ceva?
Dar ochii ei au fugit în altă parte.

De ziua mea am pregătit prăjituri și am pus masa pentru patru persoane. Am sperat până în ultima clipă că vor veni. La prânz am primit trei telefoane și un mesaj pe WhatsApp: „La mulți ani, mamă! Sănătate!”
Am mâncat singură și am plâns în tăcere.

Seara târziu a sunat interfonul. Era vecina, tanti Viorica:
— La mulți ani, Maria! Am adus niște cozonac.
Am invitat-o la masă și am povestit despre vremurile când copiii alergau pe scara blocului și ne umpleau casele de râsete.

— Știi ce cred eu? — mi-a spus Viorica — Copiii uită uneori cât ai făcut pentru ei. Dar sufletul de mamă nu uită niciodată.

M-am uitat la ea cu ochii în lacrimi:
— Oare chiar contez pentru ei? Sau sunt doar o semnătură pe un act?

Noaptea târziu m-am pus în pat și am privit tavanul. Mi-am amintit cum îi legănam când aveau febră și cum le coseam hainele rupte. M-am întrebat dacă vor realiza vreodată cât doare singurătatea unei mame care a dat totul și primește înapoi doar telefoane reci și promisiuni goale.

Poate că nu e vina lor. Poate lumea asta i-a făcut grăbiți și reci. Dar eu încă sper ca într-o zi să-și amintească cine sunt eu pentru ei: mama care i-a iubit mai presus de orice.

Oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare copiii lor vor înțelege vreodată cât valorează o îmbrățișare sinceră față de orice moștenire?